NU M-AU LĂSAT SĂ CONDUC LUMEA Poem by Nicolae Coande

Nu m-au lăsat să conduc lumea la cinci ani cînd aveam putere lacrimi
numele îmi era mai mare decît capul
iar astăzi cînd toţi vor să scape mă agăţ de vechiul meu chip
„singur părăsit ca un ied în ceaunul săracului"
cum se prinde cu degete mici sfoara de baloanele pierdute în cer.
Nu lăsa omul la necaz şi Necazul se joacă pe-afară cu mintea
cum se joacă dracu'-n scriptorium cînd rămîne singur cu lumea
un pui de suflet adoarme în drum spre abator -
ai văzut cum se pricep copiii să refuze tot ce vine după ei
pe lumea asta
să lase neschimbată viața de apoi înstrigătele furioase ale adulților?
Muchii şi colţuri de care trebuie să am grijă ca-ntr-un calcul dramatic.
Nu m-au lăsat să conduc lumea („cum ai găti un peşte
cu mînă uşoară")
iar astăzi cînd toţi strigă să scape sînt băieţelul speriat
că ai lui l-au lăsat singur cu poezia încasă - putere nume şi lacrimi.
Să priveşti un cuţit cînd crede că nimeni nu-l vede
uite istoria.