Dr. Cornelia Paun Heinzel: Legenda Ursuletului Brasovean Partea L Poem by Cornelia Paun

DR. CORNELIA PAUN HEINZEL: LEGENDA URSULETULUI BRASOVEAN PARTEA l

Furtuna se dezlănţuise năvalnic, de parcă toate stihiile naturii se treziră deodată la viaţă, aici, în Cheile Râşnoavei. Truchiurile copacilor erau contorsionate şi înclinate cu crengile până aproape de pământ. Vântul, ploaia rece şi rapidă sfâşiau trupurile fără apărare ale arborilor.
La marginea pădurii, în apropierea unui arbust stufos, Ursoaica Martina tocmai năştea. Durerile facerii se sincronizau parcă cu vijelia necruţătoare. Explozia de fulgere strălucitoare şi tunete năucitoare parcă anunţa sfârşitul lumii, dar o nouă viaţă se înfiripa încetişor şi deodată apăru timid, căpşorul delicat şi simpatic al unui ursuleţ brun. Pe fruntea sa mititică se zărea lucind o steluţă argintie. Ursoaica se bucură de puiul său special, intuind că va deveni Regele pădurilor braşovene dar se şi întristă în acelaşi timp. Se gândi că, datorită steluţei sale neobişnuite, va fi totdeauna o pradă, dorită de unii oameni. "Îi voi spune Neânfricatul", îşi spuse ursoaica. Şi, curând, îl urmă mititelul său frate, un ursuleţ la fel de drăgălaş, Năzdrăvanul.
Înţeleapta Martina începu curând să-i înveţe încet, încet tot ce ştia ea despre pădure, cum să se hrănească, unde să găsească mâncare, ce fructe sunt comestibile, unde se află muşuroaiele de furnici şi alte insecte delicioase, pe care le puteau savura. Dar micilor ursuleţi le ardea numai de joacă, să se răsfeţe între ei. Le plăcea foarte mult să mânânce zmeură şi să se urce până în vârfurile cele mai înalte ale brazilor din pădure, deşi mama lor îi avertiza cât de periculos poate fi.
Veni curând iarna şi familia de urşi se pregăti pentru hibernare. Urmă o pauză în vieţile lor agitate, de zi cu zi. Iar razele soarelui de primăvară îi găsi slăbiţi pe cei doi ursuleţi. Martina se gândi că trebuie să le găsească hrană din belşug, pentru a-i ajuta să crească. Se descurcase minunat atâţia ani în pădure şi se gândea că viaţa lor va decurge la fel.
Curând, cei doi ursuleţi au cunoscut şi pericolul cel mai mare, omul.
Martina se gândi să-i pregătească, îi învăţă pe pui cum să adulmece omul de la distanţă şi îi povăţui să se ferească de el, atenţionându-i că este periculos. Ursuleţii însă nu prea luau în considerare sfaturile ei.
În vara următoare, pădurea în care sălăşluiau a fost cedată de către Regia Pădurilor şi proprietarul organiză imediat o vânătoare pentru străini, pentru a face rost de bani. Urmăreau în special mistreţii, iepurii, fazanii din zonă. Dar şi un ursuleţ nu ar fi fost de lepădat. Chiar dacă nu era legală împuşcarea sau prinderea sa. Cine ar fi ştiut de ea?
Într-o dimineaţă de vară, unul dintre vânători zări ursuleţii şi îi urmări. Văzu steluţa argintie de pe fruntea ursuleţului şi îi fugări imediat. Noroc cu inteligenta ursoaică. Îi salvă pe pui conducându-i într-o zonă protejată, o peşteră ascunsă printre stânci, unde nu puteau fi găsiţi.
Din acea zi, vânătorului nu-i mai ieşi din cap ursuleţii văzuţi, mai ales cel cu stea argintie în frunte. Veni regulat în România la vânătoare şi în verile următoare. Dar ursoaica era prea isteaţă, îşi păzea puii cu străşnicie, astfel că nu puteau fi găsiţi de oameni.
Bărbatul nu reuşi să-i mai vadă, deşi dorea foarte mult acest lucru.
Gândindu-se mereu, vânătorul avu o idee năstruşnică. Aduse cu el câini de vânătoare şi gonaci iscusiţi. Ursoaica nu mai avea scăpare. Fusese încolţită ca niciodată. Nu mai avea scăpare. Dar încercă să-şi salveze puişorii ce crescuseră, dar nu atât cât să se descurce singuri.
Vânătorii o găsiră după îndelungi căutări. Omul îşi ţinti trofeul şi trase cu dibăcie. Ursoaica căzu întinsă la pământ. Privirea sa se îndreptă disperată spre pui. Ochii acesteia le spunea să fugă. Şi aceştia au înţeles mesajul părintesc şi l-au urmat sârguincioşi. Pe cel mic, însă, pe Năzdrăvanul, care alerga mai încet, bărbatul îl ajunse din urmă. Nu era ursuleţul dorit de el, cel cu steluţa argintie în frunte, dar era drăgălaşul său frăţior. "Sunt fericit, deocamdată, doar cu el şi cu ursoaica", se gândi străinul.
- Îl voi vinde unei Grădini Zoologice. Iar ursoaica o voi lua cu mine în Anglia, ca trofeu. Carnea ei v-o las vouă, spuse omul celorlaţi vânători. Eu mă mulţumesc cu atât. Pentru mine, o asemenea vânătoare este ceva inedit. La noi, nu este voie să se taie un copac din pădure, că imediat vin autorităţile şi iau măsuri drastice. De vânat, nici vorbă...
Neânfricatul alergă ce alergă şi se trezi singur. De abia atunci realiză ce s-a întâmplat. Lacrimi mari şi amare curgeau din ochii săi negri.
"Ce mă voi face singur? " îşi spuse el. "Mă voi descurca oare? Trebuie! Doar sunt fiul Martinei, ursoaica cea mai deşteaptă din pădurile braşovene".
Lunile următoare Neânfricatul luptă cu străşnicie pentru viaţa sa şi reuşi să supravieţuiască. Semăna la dibăcie cu Martina. Creştea cu repeziciune. Deveni un urs brun maiestuos iar steluţa din fruntea sa deveni mai mare şi mai strălucitoare. Noaptea, aceasta se reflecta sub razele lunii şi animalele sălbatice din zonă îl recunoşteau. Curând se adeveriră şi previziunile Martinei. Ajunse Regele pădurilor braşovene.
Într-o dimineaţă, a fost trezit de bătăi puternice. Se uită în jur şi văzu în depărtare, oameni care construiau o clădire. Era prima vilă din zonă.
În zilele următoare apărură mai mulţi constructori. Cu cât erau tăiaţi mai mulţi copaci din pădure şi cu cât se întindea mai mult terenul defrişat, cu atât apăreau mai multe vile, ca ciupercile după ploaie.
În curând, păduricea copilăriei sale dispăruse aproape complet. Nu mai avea unde să-şi facă bârlog, nu mai găsea cu ce să se hrănească. Păsările, animalele, toate vieţuitoarele pădurii părăseau treptat zona.
Neânfricatul se gândi că trebuie să-şi mute şi el sălaşul, să migreze spre zone mai sălbatice, mai primitoare. Teritoriul nu-i mai aparţinea.
Din Cheile Răşnoavei o luă vitejeşte prin păduri şi ajunse curând într-o zonă necunoscută, cu vegetaţie, dar şi cu multe hoteluri. Era Poiana Braşov. Îşi dădu seama că este cam riscant pentru el să rămână acolo. Aşa că zilele următoare îşi continuă drumul. Spre seară ajunse pe nişte serpentine încolăcite. Urcase pe muntele Tâmpa. De acolo, de sus, în întuneric se puteau vedea multe lumini palide. Erau chiar din centrul oraşului. De pe prima serpentină, văzu că putea ajunge chiar pe stradă. "Nu este bine deloc aici" îşi spuse Neânfricatul. "Trebuie să-mi continui drumul. Locul acesta nu este o soluţie bună. Nu sunt în siguranţă aici". Nu găsi însă pe traseul străbătut, nimic de mâncare. Şi se îndreptă spre partea opusă a versantului Tâmpei. În valea Răcădăului, unde ajunse, se vedeau multe blocuri. Şi lângă ele, containerele cu gunoi. "Acolo voi găsi cu siguranţă ceva de mâncare iar de mâine mă voi descurca singur", îşi spuse Neânfricatul înfometat.
Coborâ încetişor spre pubele. Începu să caute cu înfrigurare în prima, aflată în drumul său, călăuzit de miros. Trebuia să găsească ceva.
Deodată, de la balconul primului etaj al blocului, din apropierea containerelor cu gunoaie zări o persoană care-l studia atent. Întâi se sperie, gândindu-se la prima sa întâlnire cu omul, care s-a dovedit a fi una tragică, dar instinctul său de animal sălbatic, ceva din interiorul său îi spuse că fiinţa întâlnită este una bună şi care nu-i va face rău.
Era Alexandru, un băieţel de zece ani, care tocmai îşi terminase de făcut lecţiile şi se recrea admirând pădurea din faţa sa, din balcon.