Prof. Dr. Cornelia Paun Heinzel: „cotylosauria Din Livada' Parte I Poem by Cornelia Paun

PROF. DR. Cornelia Păun Heinzel: „Cotylosauria din livadă' PARTE I
-La mine în livada de lângă casa părinţilor, de la ţară este o reptilă uriaşă. Are grosimea unui corp uman şi lungimea de aproximativ un metru, ne spuse deodată un coleg profesor, după şedinţa de catedră.
- În ce zonă se află? De unde a apărut? întreabă o profesoară curioasă.
- -Probabil din pădurea de lângă sat, situat în Valea Prahovei, răspunse bărbatul.
- Bine, dar cum de a crescut atât de mare? Ce o fi mâncat? Doar nu a băut lapte de creştere, spuse femeia... sau pastile... Dacă creşte mai mare, ce faceţi cu ea?
- Nu ştiu. Nu m-am gândit. Deocamdată am studiat-o doar de la distanţă. Uriaşa şopârlâ stă ca o regină, la tulpina pomilor din grădină, preciză cadrul didactic, dezvăluindu-şi spiritul artistic caracteristic.
- Şi nu v-aţi apropiat de ea, niciodată? îl întreabă alt profesor.
- De ce să mă apropii? O admir de la distanţă, spuse liniştit omul.
- Dar nu poate fi periculos pentru membrii familiei? Poate oricând intra în casă. Iar copiii dumneavoastră sunt destul de mici, spuse una dintre profesoare, mirată de reacţia colegului său, veşnic calm şi optimist.
....................................................................................................................
Dino văzu lumina soarelui, pentru prima dată într-o zi minunată de toamnă. Căldura razelor solare învăluia protector luminişul în care Sisi, mama sa, şopârla uriaşă, dădea naştere puiului său drăgălaş. După ce îşi reveni, Sisi porni la drum în căutare de hrană. Era epuizată, sleită de puteri şi înfometată după efortul depus. Traversă atentă şoseaua care trecea prin pădure şi dintr-o curbă veni cu viteză maximă un tir imens, care o spulberă rapid. Biata Sisi deveni una cu pământul.
Dar nu era pământul său natal, unde văzuse pentru prima dată razele soarelui, ţărmurile fermecătoare ale Malaeziei. Venise în România cu avionul, în buzunarul lui Jenică Jănel Ciordilă, nepotul cel mic al şefului clanului renumit şi puternic mediatizat, cu acelaşi nume, Lică. În vacanţă, Jănel făcu o excursie în Malaezia, dar nu pentru a vedea fantasticele tărâmuri malaeziene, ci pentru afacerile ilegale ale unchiului său. Natura nu l-a impresionat niciodată pe Jenică, dar banii l-au fascinat totdeauna. Spre seară, luă cina pe terasa unui restaurant luxos de pe plajă, un adevărat paradis tropical cu ape turcoaz de cleştar, cu nisip fin şi peisaje mirifice, care te vrăjesc. Comandă cele mai scumpe mâncăruri şi băuturi selecte, aşa cum proceda de obicei, când, deodată simţi ceva mişcându-se lângă piciorul său, atingându-i glezna, pe care şi-o mişca permanent, ca de obicei. Privi în jos şi zări o şopâliţă mică şi drăguţă. Când era mic, Jănel şi fraţii săi se jucau în casa părintească cu şobolanii, luându-i de coadă şi necăjindu-i. Lui Jănel i se păru că şopârla ar fi un animal de companie de lux simpatic şi se gândi să o aducă cadou băieţelului său, Ronaldo. O introduse rapid în buzunar. Şi o luă cu el în avion, a doua zi, la întoarcerea sa în România.
Ronaldo se bucură mult de micuţul animal. Se juca cu el toată ziua şi îi dădea de mâncare numai bunătăţi. De la zi la zi, Sisi - căci astfel o numise băiatul, după sunetele pe care le emitea uneori - creştea din ce în ce mai mult. Ronaldo era încântat şi povesti colegilor săi de şcoală cum şopârliţa lui depăşise un metru. Colegii nu l-au crezut şi au început să râdă. Atunci intră în clasă tânărul profesor de biologie, care auzise discuţia şi-l întrebă pe Ronaldo:
- De unde o ai?
- Mi-a adus-o tata din Malaezia, spuse băieţelul cu mândrie în glas. Dacă nu mă credeţi, puteţi să veniţi la noi, s-o vedeţi.
În zilele următoare, profesorul făcu o vizită în vila imensă, ca un palat, a lui Ciofligaru. Luxul ostentativ, prezent peste tot, îl uimea, dar cel mai impresionat a fost de Sisi, şopârla uriaşă.
- Este un dragon de Komodo, zis şi varan, aşa cum am bănuit, spuse bărbatul. Poate creşte mai mare, să ajungă la doi metri şi poate deveni chiar periculos, fiind carnivor. Saliva sa, plină de microbi omoară animalul atacat, chiar dacă este numai rănit. Copilul este în pericol.
Jănel nu se gândi prea mult. Înşfăcă şopârla, o puse în jeep-ul său scump şi nu se opri decât în mijlocul pădurii. Astfel ajunse Sisi, regina şopârlelor din Valea Prahovei. Dar nu a avut o viaţă fericită. Abia reuşi să înveţe a se descurca singură cu procurarea mâncării, când rămase însărcinată. Iar naşterea grea a dat-o peste cap cu totul, încât a fost victimă uşoară pentru tirul care străbătea noaptea, în viteză, pădurea.
....................................................................................................................
Dino nu ştiu ce se întâmplă cu el, câteva zile. Când deveni conştient, lângă căpşorul său micuţ văzu câteva mere pădureţe, căzute din copacul sub care se afla. Se întinse spre ele şi începu să le ronţăie. 'Ce bune sunt! „ îşi spuse puiul şi adormi apoi fericit. Câteva săptămâni, fructele din pom i-au fost hrană îndestulătoare. Începu curând să se deplaseze şi să caute şi alte ierburi, fructe, vietăţi de mâncare. Toamna darnică, cu braţele deschise îi oferea din plin belşugul său. Venea însă frigul necruţător şi Dino trebuia să se descurce singur, să găsească soluţii de supravieţuire. Aşa că începu încet, încet, să se deplaseze către aşezările umane din apropiere. Acolo putea găsi cu siguranţă hrană şi nu va duce grija zilei de mâine.
Prima clădire găsită în drumul său a fost un depozit mare, al unei firme de medicamente. Dino pătrunse în interiorul acestuia şi descoperi multe cutii cu prafuri şi pastile. Deschise cu dinţii câteva ambalaje, gustă din conţinuturile acestora şi unele dintre ele i s-au părut chiar delicioase. „Aici îmi voi petrece iarna', gândi puiul de şopârlă fericit.
Conţinuturile din cutii dispăreau de la zi, la zi, fără ca cineva să remarce lipsa acestora. Uşile erau sigilate şi nu existau semne că vreo persoană ar fi umblat la lacătele sau la cheile de la intrarea în depozit.
Rotindu-se prin clădire, Dino se trezi în faţa unei oglinzi uriaşe. Întâi se sperie. Crezu că nu este singur, că o arătare ciudată, mare, trăieşte alături de el, acolo, în incintă. Apoi, se mişcă şi observă că gesturile sale erau aceleaşi cu cele făcute şi de fiinţa din faţa ochilor săi.
'Acesta sunt eu? ', se întrebă Dino. „Se pare că da. Ce enorm sunt, ce coadă lungă mi-a crescut! Şi ce trunchi gros am! Oare aşa am fost dintotdeauna? ', se gândi Dino, „sau atât mare am crescut, de când sunt aici? „.