PODUL Poem by Nicolae Coande

Cea mai frumoasă rusoaică din lume trăieşte în Germania
într-un seif cu cifru chirilic. Nemţii încă-şi sparg capul.
Chiar şi aşa mâinile-i ţes un pod până la mine, ochii ei albaştri
sparg codul care o ţine ostatecă. Safirul îşi ţine un timp
răsuflarea. Epidemie de săruturi.
Gura ei bea vinul alb uitat într-un pahar în veranda lui Böll,
în păduri unde ursul taie mierea cu joagărul,
mâinile mă mai caută, ca în noaptea Anului Nou 2004
când am trecut prin trei sfârşituri şi tot atâtea renaşteri.
Din fotografie ne privea îngândurat Soljeniţîn: kamarazii ruşi
sânt pretutindeni cei mai mari băutori din lume.
Ea este femeia lui Rasputin, dar nu mă poate uita. Inima ei
e iarba pe care o pasc renii
şi-apoi e mâncată în restaurantele scumpe din Paris.
Arta, desigur, e să ţii împreună trei ţări care nu se pot suferi.
Dansul ei aprinde focoasele pitulate-n Siberia, dar mâinile-i
sting repede totul. Pentru ea, iarna, a căzut meteoritul atunci.
O noapte întreagă am privit-o cum fumează şi cântă
timp de doi ani. Ea e Bundeskanzlerin cu mişcări de româncă
în şolduri,
spatele ei este arcuşul scăpat din mâna lui Rostropovici
într-o cameră unde inima întoarsă cu spatele ascultă cum
sfincterul Baikalului naşte crize în Asia.
Stau şi scriu într-o pivniţă despre cum poate să-mi fie dor
de un pod
pe sub care trec Volga şi un vapor tras de sâni mici.