De-A Curmezis, Fiindul Poem by Alexandra Parvan

Când m-am născut eram copil trufaş
simetric cu axa universului şi sigur pe toate întrebările mele
aşa cum eşti sigur de tot ce creşte în afară
eram obosit de a nu mă fi născut niciodată până atunci
de atâta simplitate piezişă în actul naşterii,
nu mi-am recunoscut mama,
pentru că speram
să am viaţa pusă deoparte, doar pentru mine,
naşterea, ca şi moartea mea, nu se datorează altcuiva
numai în felul ăsta pot spune că sunt
fără să vorbesc despre altul
fără să fie nevoie să mă pipăi cu degetul
în legitimă apărare
Un singur om e necesar, restul sunt tautologii
toate distanţele sunt egale cu zero
casele nu se mişcă decât când se prăbuşesc
şi întotdeauna în locul geometric al dorinţei
corbul deghizat în alb
spintecându-şi propriul întuneric.

Eram copil trufaş, hrănit cu idei şi algocalmine
convins că adevărul e un bloc de gheaţă
şi tot ce aveam de făcut era să alunec
pe pârtia infinitului până la el
la fel de uşor cum alunecă o spaghetă
în strâmtoarea gâtlejului
ce sfidare!
existenţa ca ipoteză peste care se adaugă
aburul ţesut pe geamuri de răsuflare
adevărul e mai mare sau egal cu o farfurie de spaghete
viaţa mea nu are legătură cu mine,
ci mereu cu altcineva
îmi sunt în preajmă doar când mă aflu într-o mulţime
iar inima mea plictisită să-mi înconjoare trupul
din toate părţile
şi să bată întruna fără să primească răspuns
va face cale-ntoarsă, spre rădăcină
şi mama va pierde insomnia de a mă fi născut.