Prin Trupul Usor Al Lucrurilor Poem by Alexandra Parvan

Stau lângă peretele subţire care desparte
simplitatea tulburătoare a lucrurilor
de armele albe ale curiozităţii,
răsuflu uşor, să nu le desprind
din firescul lor de neînţeles
să nu străbată până la ele
pădurea neagră a singurătăţilor umane
stau nemişcat, să opresc cu trupul meu
cuţitul neliniştii, cu care omul
şi-a croit drum în făptura lucrurilor
păşind biruitor peste o lume înfrântă.
Stau aici, şi timpul îşi retrage valurile mânioase
în faţa neclintitului ţărm
înfiripat acolo unde lucrurile pot doar să fie,
fără nicio explicaţie.
Aici îmi dispare stângăcia
de a mă fi plimbat mereu fără vreo ţintă
fără nimic mai sigur sub picioare decât piatra drumului.
Dar câteodată
simt oamenii iscodind peretele de mătase
ce mă acoperă fără să-mi lase urme,
şi neliniştea mă străpunge ca ţipetele înecaţilor
străbătând marea în căutarea vreunui catarg,
sfori ascuţite aruncate spre un mal invizibil, în larg.
Atunci mă-ntorc spre tine
cu greutatea pământului într-o rotaţie completă
iau palmele tale deasupra pieptului
să treacă prin el ca apa printre pietre
purtând inima lor înecată
să bată mai departe.