Adînca-Mi Sete Sădită În Femeie Poem by Rodrig Andrisan

Oceanul mai există doar în închipuirea mea.
îi simt valurile,
zdrumicîndu-se de pereţii cutiei craniene.
Întregul trup mi se zbate în înalta inerţie
a unui reflux feminin diluvian.
Intrat într-o criză erotică,
soarele plînge, zărindu-ţi chipul alintat,
cu ochii mari,
rîzînd lichizi şi fără somn,
ca nişte imense meduze spaţiale.
În jurul nostru se deschid panoramic
largi porţi de vid.
Moartea dănţuie, pîndind prin apropiere,
camuflată în mantia unei iluzii optice.
Dar nu, n-am nici-un chef să mor acum,
abia desluşesc murmurul incandescent,
produs de orga sînilor tăi sălbatici.
Viaţa e acolo sus, mă aşteaptă
în eul tău de femeie vie,
cu inima mică dar încăpătoare.
Ireală, imaterială,
te aşezi vertiginos lîngă mine,
făcîndu-ţi culcuş la pieptul meu infinit
şi, privindu-te drept în ochi,
mă întreb dacă existăm cu adevărat...