Cândva, Dezbinând... Poem by Dorina Neculce

poate o să plec şi eu cândva dezbinând
acest cântec, poate o să mă îngrop
ca un orologiu bântuit de
atâta strigăt, poate
o să mă închid de-a pururea
într-o margine aţoasă de cuvânt şi
mă voi stinge neintrebat trăgând zăvorul
cu scrâşnit de oase
în faţa porţii o să
îmi aşez mătăsuri alese,
pânze albite, îngeri albaştri,
icoane, ceruri, vor mâna
spre tine scârnavul meu trup aruncat cu fâlfâiri sinistre,
ce, naiba creştine/neîmpăcare spurcată,
rostire dreaptă/nedreaptă.
a plecat...ei şi? gata!
aicea nu-şi mai au rostul
cheile ruginite,
uşile paradisului
se deschid înclinând
partea orizontală aşa,
aşa mă şi împreunez cu tine,
coapsă lângă coapsă, gură
lângă gură, geană peste
geană, neîntrebatule pământ.
închina-mă-voi, dară,
mă voi închina...