Ghilgameş Poem by Peter Mamara

Traducere din Engleză de
Petre Mamara


Tableta I

Pe cel ce toate le-a văzut
O să-l fac lumii cunoscut.
Şi pe povestea vieţii lui arunc lumină.
El ce tot felul de întâmplări aşa-avut,
Anu* i-a dat un dar, ca totul să cunoască.

*Anu: Zeul apelor

El a pătruns cel de nepătruns; enigma a-nţeles-o.
El cel ce ora venirii potopului, dinainte a spus-o,
Până la capătul puterii, pe sine împingându-se,
Pe locuri îndepărtate într-un voiaj ducându-se,
Şi numai atunci pacea sufletului şi-a găsit-o.

Pe tăbliţe de lut, de peripeţiile lui, în scris ne-a lăsat.
La Uruk în marele adăpost, mur mare a edificat.
Murul templului sacru al Eannei* — Sfântul Altar.
Uite la murul ce luceşte ca arama, la murul interior.
Nici unde nu mai este un aşa mur.

* Eanna este templul dedicat lui Anu şi Iştar.

De-atingi cu mâna lespedea de la scară,
O simţi că e din timpuri de-odinioră.
De templul Eannei apropie-te şi mai mult.
E casa zeiţei Iştar*. Nici-un rege n-a putut s-o egaleze.
Un aşa templu, nimeni n-a mai edificat.

* Iştar este zeiţa amorului, procreerii, şi a războiului.

Urcă-te pe murul din Uruk şi mişcă-te-mprejur.
Uite la temelie. Cercetează cum a fost edificat.
Nu e tot făcut complet din cărămidă arsă în cuptor?
Nu ei înşişi cei şapte înţelepţi, proiectu-au conceput?

Cinci kilometri jumate citadela se-ntinde.
Grădina de palmieri cam tot atât cuprinde.
Cinci kilometri jumate, câmpia-ntinsă trece.
Templu' zeiţei Iştar are curtea pe-optsprezece,
Plus curtea cu loc liber ce mùrii o-nconjoară.

Găseşte cutia cu tăbliţe de aramă.
Şi deschide lacătul de bronz. Pe urmă
Desfă-i şi-ncuietoarea cea cu crestătură.
Scote şi vezi ce scrie lapislazu'
Cum a trecut Ghilgameş timpul greu.
Rege peste alţi regi, el împăratu'
Cu-nfăţişare nobilă — el e erou.
Mamă-sa l-a făcut în citadela Uruk, * puternicul de el,
E ca un zimbru de tare, şi e plin de ţel.

* Sumer se referă la partea de sud la regiunea
de deltă a rîurilor Tigru şi Eufrat şi includeau Ur, Uruk, şi Eridu.

La drum el merge-n frunte. Primul el este-n toate.
În urmă se mai lasă, merge şi mai la spate.
Şi-n el se-ncred orbeşte cei care sunt cu el.
Îşi apără amicii. E ca şi armura de oţel.
E ca o undă de şuvoi ce năruie mùri de piatră.

Copil al lui Lugalbanda*, Ghilgameş viguros.
El este fiul augustei vaci Rimat-Ninsun...
De a deschide trecători prin munţi e bun,
Acela ce în munţi săpat-a fântâni în stânci în jos.

* Rege războinic şi zeu, tatăl lui Ghilgameş.

Oceanul cel întins din răsărit, cu bine l-a trecut.
Să caute vietăţi, regiunile pământului le-a văzut.
Făr-ajutor a ajuns la Utanapiştim, departe.
El a restaurat altare, citadele ce-au fost inundate,
Ce din suprapopulata lume, de potop au fost luate...

Ca rege, cine ar putea să se măsoare cu el?
Cine-ar putea zice ca Ghilgameş: Eu sunt Împăratul!
Al cui nume a mai fost ca al lui, de când se ştie tare?
El e două treimi zeu şi o treime om. Aruru* zeiţa cea mare
A profilat corpul lui. Ea l-a modelat la-nfăţişare...

* Aruru (Ninmah, Nintu, Ninhursasga, Belet-ili, Mami) .
Este zeiţa mamă şi ea a creeat omul cu ajutorulul lui Enlil or Enki.

Aşa-i de frumos şi de bine-arată, că nimeni nu-i ca el de perfect.
Se plimbă prin Uruk pe aci-ncolò, în sus cu capul drept.
E ca un taur. De mândru ce-i, e cu-n cap mai sus ca toţi.
N-are rival ce ar putea să se ridice contra lui. Amicii-i stau alerţi
Cu atenţie ascult-a lui comenzi. Cei din Uruk par a fi preocupaţi
Că Ghilgameş umblă cu fală, le ia în armată fiii, şi a lor tineri fraţi...

Versurile următoare sunt retorice, şi sunt vorbite de cetăţenii asupriţi din Uruk.

Este Ghilgameş cu adevărat preot al adăpostului Uruk?
Îndrăzneţ, bine cunoscut, atent şi înţelept, e el păstor de oameni?
El nu lasă o fată mamei ei, nu lasă o mireasă mirelui.
Zeii tot auzeau plîngerile oamenilor ce sufereau pe mâna lui.

Aşa că zeii din cer, l-au implorat pe zeul Anu de Uruk protector.
"Aţi adus într-adevăr pe lume unul cu capul neplecat, ca un taur.
Nici un inamic nu poate să ridice arma contra lui la luptă.
Trupa lui aşteaptă numai să dea el ordin. Ei de comanda lui ascultă.
Ghilgameş nu-l lasă pe nici un fiu să stea cu tată-său.

E el consilier al lor? Al adăpostului Uruk este el preot?
Cunoscut de toţi, îndrăzneţ, alert şi înţelept...
Ghilgameş nu lasă o fată mamei ei, una măcar,
Fie ea fata unui luptător or mireasa unui tiner.
Anu a ascultat la plîngerile lor, şi zeii au apelat la zeiţa Aruru.

„Aruru, Tu ce din începuturi creeat-ai astă lume
Rugămu-Te creează un partener şi pentru el, anume.
Pentru furtunoasa inimă a lui Ghilgameş, potrivit să fie.
Şi Urukul găsească-şi pacea. Unul cu altul potrivit dintr-o mie."
Când Aruru* a auzit asta, ea l-a creeat pe omul din Anu.

* Aruru (Ninmah, Nintu, Ninhursasga, Belet-ili, Mami) .
Este zeiţa mamă şi ea a creeat omul cu ajutorulul lui Enlil or Enki.

Aruru se spălă pe mâni. Stoarse o bucată de lut ca pe-o lămâie
Şi-l aruncă pe-acea întinderea pustie.
L-a modelat pe bravu Enkidu nesocotind vreo normă.
Făcut în tăcere, şi de la Ninurta* dăruit cu putere enormă.
El era acoperit cu păr des, din cap până-n picioare.

* Ninurta, zeul războiului, era Şambelanul zeilor Anunnaki.
El este fiul lui Enlil şi Mami (Aruru) .

Ca o femeie părul lung l-avea.
Ca lui Aşnana pleata lungă-i atârna.
El nu ştia de-o viaţă mai uşoară, sau de oameni droaie.
El purta veşminte ca Sumukan, din piei de oaie.
Şi mânca ierburi cum mâncau şi gazèle.

El cu-a lui animale izvorul frecventa.
Ca şi ele, cu apă de izvor, el setea-şi potolea.
Un vânător cunoscut se lovi de el
Pe partea cealaltă a izvorului.
L-acel izvor se-npiedică de el,
Prima, a doua şi a treia zi la fel.

Văzându-l vânătorul, se-nvineţi la faţă de frică.
Şi Enkidu cu turma lui plecă-napoi, în pripă.
Vânătorul tremura de frică. Avea paloare pe faţă.
Deşi sta nemişcat, inima cu putere-i bătea.
În inimă-i era sătul. Şi faţa-i arăta
Ca a unuia ce făcuse o călătorie lungă.

Vânătorul vorbi cu tatăl lui zicând:
„Unul, a coborât din munţi, el turma lui păscând.
E cel mai puternic din acest ţinut.
Puterea lui a ca a unui meteorit.
El urcă şi coboară pe munţi.

Se tot înghesuie la izvor cu ale lui gazèle.
Continuu îşi ţine picioarele-n'călţări de piele.
Mi-era aşa de frică de el că nu m-am dus aproape.
Gropi ce săpasem spre a le face capcane, mi-a astupat.
Capcane întinse cu grijă, mi le-a aruncat.

Animale sălbatice ce le aveam în mână, le-a eliberat.
Nu mă lasă să-mi fac ocolul prin locul cel uscat."
Tatăl vânătorului, atunci încet îi spuse:
„Fiul meu, în Uruk, un om numit Ghilgameş trăieşte.
Şi nimeni mai puternic decât el, pe lume nu este.

E tot atât de tare ca şi-un meteorit
Du-te, du-te la Uruk că nu e de glumit.
Spune-i lui Ghilgameş de-acest om plin de forţă
Să-ţi-o dea pe Şamata, curtezana, adu-o de-ndată
Ea o să-l cucerească ca şi cum ar fi puternică.

Cum ale lui gazele, din izvor or bea cu sete,
Ea să se dezbrace. Corpul gol să-şi arate pe-ndelete.
Când o s-o vadă, o să vină lângă ea.
Şi o să uite de gazèle şi de oi
Uitându-se la ai ei sâni goi."
Şi vânătorul ascultă aşa cum i-a spus tatăl lui.

Vânătorul a plecat spre Uruk, călătorind cu bine
Şi oprindu-se-n Uruk lui Ghilgameş îi zise aşa:
„E unul ce-a venit din munţii răcoroşi şi cu nea.
E cel mai tare din ţinut
Tăria lui e ca a unui meteorit.

Tot timpul trece munţii pe-o parte şi pe alta
Tot timpul se-ndeasă la izvor cu turma sa.
Tot timpul e pe partea de dincolo de apă.
Şi nu m-am dus la el, că mi-a fost teamă.
Mi-a astupat gropile ce-am săpat de capcană.
Mi-a stricat capcanele ce le-am întins pe câmp.
Când le-avem în mână, a lasat să fugă aceste animale.
Şi nici nu mă lasă să-mi fac obişnuitele târcoale."
Ghilgameş i-a spus vânătorului aşa:
„Du-te şi pe curtezana Şamata cu tine o ia.

Când gazélele lui o să bea apă din izvor,
Spune-i să-şi ia rochia de pe ea mai cu zor,
Şi să-şi arate corpul gol şi ademenitor.
E o să vină lângă ea când o să-i vadă sânii goi,
Şi o să uite de-ale lui gazèle şi de oi."
Vânătorul o luă pe Şamata şi plecară amândoi..

Ei şi-au început călătoria. Acolo se duseră.
Şi-a treia zi la-acel izvor cu osteneală ajunseră.
Vânătoru' şi curtezana de după-o tufă pândind,
Prima şi-a doua zi au aşteptat cu jind.

Şi în a treia zi mioarele însetate veniră.
Turma lui sălbatică, setea cu apă-şi 'stâmpără,
Şi Endiku, copil al munţior ce mâncă iarbă cu gazèle,
A venit şi el să bea apă din izvor cu turma lui.
Şi se aplecă să bea apă cu gura, ca şi ele.

Atunci Şamata îl văzu, un primitiv de om.
Un om sălbatic, din fundul unui pustiu fără un pom.
„Acesta-i omul tău, Şamata! Deschide-ţi braţele, aşa,
Arată-i corpul tău, să-ţi vadă frumuseţea.
Nu te opri. Scurge-i puterea.

Când te-o vedea o veni el mai aproape
Întinde-ţi paltonul pe jos, ca el să urce pe tine
Fă pentru acest om primitiv, ce orice femeie-ar face.
Curând el va uita de animalele lui, ce le-a crescut în pustie
Şi-n sexuala-i râvnă va geme pe tine."

Şamata-şi dezgoli sânii, se dezbrăcă, şi el plin de amor, sări pe ea.
Ea nu doar stătea acolo. Ea-i scurse toată vigoarea.

Ea făcu pentru acel primitiv, ce orice femeie ar face.
Dorinţa lui, geme deasupra ei, de nici un fel nu tace.
Şase zile şi şase nopţi Enkidu stătu sculat.
Şi până fu satisfăcut de momeala ei, el cu ea s-a culcat.
Însă când la animalele lui se-ntoarse, cu rugă,
Gazèlele-l văzură şi-o rupseră la fugă.
Animalele lui sălbatice îl părăsiră.

Corpul lui întreg, genunchii, picioarele ce-au vrut să fugă, îl lăsară.
Acum Enkidu era moale. Nu mai putea fugi cum fugea odinioară.
Însă pentru că mintea i s-a deschis, curând ieşi de la belea.
Se-ntoarse şi luă loc la picioarele curtezanei, uite-aşa.
Şi se uită la ea în timp ce ea vorbea.

Îi zise curtezana: „Enkidu, eşti aşa de frumos de parcă eşti un zeu.
Ce fugi prin pustiu cu animalele sălbatice, şi după tine fug eu?
Vin-o să te duc la adăpost la Uruk, la Templul Sfânt, în acea direcţie,
La casa lui Anu şi Iştar, locul lui Ghilgameş, cel înţelept la perfecţie.
Şi care îşi arată puterea peste oameni ca şi-un taur."

Ce zise ea, el fu de acord. El deveni înţelegător. Un amic el vrea.
Enkidu-i zise curtezanei: „Să mergem. Ia-mă cu tine Şamata.
Ia-mă la Templul Sfânt. Casa lui Anu şi a lui Iştar.
Ia-mă la locul lui Ghilgameş, cel înţelept la perfecţie, un om de aur.
Ia-mă la Ghilgameş, cel ce îşi arată puterea peste oameni ca un taur.

O să-l înfrunt şi-am să mă duc...
Lasă-mă să strig de pe acoperişuri în Uruk:
Eu am putere dublă, şi sunt cel mai puternic.
Lăsaţi-mă înăuntru şi o să schimb ordinea în una nouă.
El a cui putere e mai mare, fu născut în pustiul fără rouă."

Şamata a zis: „Să mergem ca el să-ţi vadă faţa. La el te duc.
Ştiu eu unde-i Ghilgameş. Uite, e la adăpost în Uruk.
Acolo oamenii se fălesc cu lucruri fine.
Şi-n orice zi se serbează ceva.
Acolo, ţambalul cântă şi toba bate toată ziua.
Acolo, sunt curtezane fermecătoare. Ele radiază voluptate.
Ele rîd tot timpul. Şi cearşafurile sunt deja întinse, paturile făcute.
Enkidu, tu nu şti cum să trăieşti, " îi zise amanta lui.
„O să ţi-l arăt pe Ghilgameş. Om cu simţăminte intense ca el nu-i.
Uite la el. Frumos şi tiner e. Uite la faţa lui.
E la modă. Tot corpul lui radiază atracţie.
El are mai multă vigoare decât tine fără să doarmă zi şi noapte.

Enkidu, ideia ta greşită trebuie schimbată.
Ghilgameş e cel de care Şamata e-namorată.
Şi zeii Anu, Enlil şi La, mintea i-au lărgit.
Şi înainte ce tu din munţi te-ai coborît,
În Uruk, Ghilgameş a avut vise despre tine.

Ghilgameş se scoală, şi visul mamei-i spune.
Mamă, astă noapte am avut un vis, anume.
Se făcea că am văzut stelele cum au ieşit.
Şi un fel de piatră din cer, lângă mine a căzut.
Am încercat să-o ridic. Însă mi s-a părut că era prea grea.

Am încercat să-o răstorn însă n-am putut.
Toţi cetăţenii din Uruk stăteau pe lângă meteorit.
Oamenii de pe tot pământul veniseră împrejur la piatră.
Nu puteai să te mişti de mulţimea adunată.
Şi toţi au sărutat acea piatră ca pe un nou născut.

Mi-a plăcut. Şi piatra am îmbrăţişat-o ca pe muierea mea.
Mamă, în visul meu, am pus piatra la picioarele tale.
Şi tu de îndată ai făcut-o să se lupte cu mine.
Mama lui Ghilgameş, deşteaptă şi inteligentă,
Zeiţa Rimat-Ninsun înţeleapta, cea care pe toate le ştia...

Şi ea îi spuse: Cât despre stelele ce luminau pe cer aşa,
Şi piatra din cer a lui Anu, pe care ai îmbrăţişat-o ca pe muierea ta,
Şi ai încercat s-o ridici însă pentru tine era prea grea...
Ai încercat, însă n-ai putut s-o întorci pe cealaltă parte.
Era la picioarele mele. Eu am pus-o să se lupte cu tine.
Şi tu ai îmbrăţişat-o ca şi cum ar fi fost muierea ta.

O să vină la tine un om puternic, un amic ce amicii-şi va apăra.
El e cel mai puternic în aceste ţinuturi. E cel mai viguros din ţara ta.
Puterea muşchilor lui e ca şi o piatră căzută din cer.
Tu ai îmbrăţişat piatra ca pe muierea ta, şi n-ai fugit de ea.
Şi el va fi acela ce tot timpul viaţa îţi va salva.
Visul tău e un vis bun şi îţi prezice bine aşa.

Apoi Ghilgameş i-a zis mamei lui: Mamă, am mai avut un vis:
La uşa odăii mele şi a muierii mele, era o secure.
Şi pe lângă acea secure se strânsese lume, o mulţime...
Tot regatul Urukului stătea pe lângă acea secure.
Îmi plăcea. Am luat-o şi am pus-o la picioarele tale.
Am îmbrătişat-o ca pe muierea mea.
Tu ai făcut-o să se lupte cu mine.

Mama lui Ghilgameş, deşteaptă, ce pe toate le ştia, i-a spus aşa:
Ghilgameş, securea din visul tău înseamnă că e un om vânjos.
Şi tu o să ţii la el, o să-l îmbrăţişezi cum îţi îmbrăţişezi muierea.
Însă tu ai visat că eu l-am făcut să se lupte cu tine.

O să vină un bărbat viguros — un amic ce-şi apără amicii.
El e cel mai puternic din ţară. El e cel mai cu forţă.
E aşa de puternic ca şi o piatră din cer, ca un meteorit.
Ghilgameş, îi spuse mamei ce-a fost decretat:
Enlil, marele consilier, a decretat, şi aşa va fi.
Cred că voi avea un amic, un sfătuitor. El mă va sfătui.
E bine că mi-ai interpretat visele ce le-am avut de el."

După ce curtezana i-a povestit lui Enkidu, visele pe care Ghilgameş le-a avut de el,
Şamata şi Enkidu au avut iarăşi sex.

Tableta II

Enkidu stă jos faţă-n faţă cu ea.

Următoarele 30 de rânduri sunt pierdute.Anumite rânduri din fragmentele de la 35 în sus sunt restaurate după cartea cea veche a Babiloniei.

De ce? ... La instrucţiunile lui... S-a gândit el aşa...
Cine-i cunoaşte inima lui? ... Şamata şi-a scos hainele de pe ea.
Şi ea l-a-mbrăcat pe el cu o haină.
Iară Şamata a pus ceva pe ea.
Şi curtezana a mai pus o haină pe ea.
Şi l-a luat pe Enkidu de braţ aşa cum fac zeii.
Şi l-a adus Şamata la stâna de oi.
Păstorii s-au strâns toţi pe lângă el. Unul cânta din cimpoi.
Se minunau cum cu Ghilgameş acest tiner semăna leit.
Mai că ajungea până deasupra murilor cât era de înalt.
Se vedea că crescuse la munte.

Puterea lui era ca a unei pietre căzută din cer.
Şi i-au dat de mâncare. I-au dat ceva de beut.
Enkidu nu ştia că pânea-i de mâncat,
Sau ca să bea bere, aşa ceva nimeni nu l-a-nvăţat.
Curtezana vorbi cu Enkidu şi-i zise:
„Îmbucă şi tu ceva Enkidu. Omul aşa trăieşte.
Bea bere, cum obicinuiesc oamenii pe-acest pământ."
Enkidu a mâncat până s-a săturat.
Şi a dat pe gât şapte halbe de bere.
Şi-a devenit mai bine dispus şi a cântat de bucurie.

Enkidu era încântat şi s-a-nbujorat la faţă ca un măr.
El şi-a spălat cu apă, corpul plin de păr,
Şi-a devenit om. S-a uns cu ulei de la cap în jos.
A pus pe el veşminte, şi ca un războinic era de frumos.
Şi-a luat suliţa ca să urmărească vreo jivină.
Astfel, orice păstor putea să plece la cină.
El fugări pe lei şi prinse lupii. Era om de bază.
Păstorii se mai odihneau cu Enkidu de pază.
Un om alert, un om nemaipomenit.
De două ori ca alt om era de-nalt.

Următoarele 33 de rânduri sunt pierdute în versiunea standard.
Rândurile 57-86 sunt luate din cartea veche a Babiloniei.

Enkidu s-a uitat şi-a văzut un om că a venit încoace.
„De ce-a venit? Şamata, spune-i acelui om să plece."
„O să strig la el să-l întreb, " a zis curtezana în pripă.
Ea a strigat la acel om şi s-a dus să vorbească cu el.
„Tinere, unde mergi aşa repede?
De ce umbli pe jos aşa de iute? "
Tinerul, lui Enkidu i-a explicat:
„Aşa cum e obiceiul oamenilor. La o nuntă m-au invitat...
Alegerea mireselor...

Pentru Mai-marele-peste-Comisia-din-Uruk, pentru nuntă,
Şi pentru tava ceremonialului nunţii, bunătăţi am adus în acest sac.
Ochiul unuia e foarte atent când alege o tineră mireasă,
Mai ales al lui Gilgameş, Şeful Patronilor Selecţi din Uruk.
Pentru că deşi mirele, cu mireasa lui o să se culce,
Mai întâi trebuie să se culce Ghilgameş cu ea.
Şi numai după aceea o va cunoaşte intim mirele.
Aşa. a fost lăsat după învăţătura lui Anu.
De când i-a tăiat buricul, ea a fost crescută pentru el, întâi."
La vorba tinerului, lui Enkidu i s-a urcat sângele-n obraji.

Mai multe rânduri s-au pierdut.

...Enkidu mergea-nainte şi Şamata se ţinea după el.

Enkidu, om impresiv, umbla prin Uruk pe strada principală
Calea spre stâna de oi el o bloca.
Deodată tot Uruku' s-a strâns în jurul lui.
Tot regatul s-a adunat în juru lui.
Oamenii mişunau pe lângă Enkidu.

Oamenii pe lângă el se adunară
Şi ca la un nou născut picioarele-i sărutară.
Deodată, un tiner frumos, tare ca un leu...
Pentru Işara, este făcut patul din noaptea nunţii.
Iar pentru Ghilgameş, ca pentru un zeu,
I-a ales soarta unul pe măsura lui.

Calea lui Ghilgameş spre odaia miresei, Enkidu o bloca.
Şi să intre în odaie nu-l lăsa.
Enkidu şi Ghilgameş se luptau la luptă dreaptă.
Înaintea odăii miresei, pe stradă, se luptau în piaţă.
Vibrau, tocurile uşii, şi pereţii se mişcară.

Cam 42 de rânduri de text s-au pierdut din versiunea Standard.
Rândurile 103-129 sunt luate din cartea veche a Babiloniei.

Ghilgameş ţinu celălalt picior jos, şi-îndoi piciorul de la genunchi.
Şi-ntoarse pieptul în cealaltă parte. Mânia i se mai potoli.
Atunci Enkidu îi zise: Mamă-ta Ninsun, vaca sălbatică,
Te-a făcut unic. Capul tău e c-o palmă deasupra celorlalţi.
Enlil* a avut intenţia ca tu să fi rege peste oamenii tăi.

* Enlil (EN = Zeu+ LIL = Aer, 'Zeul Câmpului deschis' sau e posibil
'Zeul Vântului') era numele şefului zeilor din religia Sumeriană.

19 rânduri de text sunt pierdute.

Ghilgameş şi Enkidu s-au pupat şi s-au făcut amici.

Cartea veche a Babiloniei se fragmentează aici. Începe versiunea standard.

Puterea lui e cea mai mare din ţară.
Puterea lui e aşa ca şi o piatră căzută din cer.
Mama lui Ghilgameş i-a spus fiului ei, printre altele:
„Eu, Rimat-Ninsun... Fiule din adâncul inimii mele..."
Ea s-a dus la poarta soarelui...

Enkidu, n-avea mamă, n-avea tată. Ea cu o voce tristă l-a implorat...
Nimeni nu-i tăia părul lui des. Era din pustiu. Nimeni nu l-a crescut.
Enkidu stătea acolo şi aculta la ei. A stat jos şi a plîns numai o dată.
Ochii i se umpluseră de lacrimi.
Îşi simţea mânile amorţite, puterea i-a slăbit.
Ei şi-au împreunat mânile. Şi... mânile lor ca...

Enkidu a ţinut o cuvântare lui Ghilgameş.32 de rânduri lipsesc aici.

„Enlil l-a ales pe Humbaba să-i sperie pe oameni,
Ca să poată proteja pădurea de cedri.
Răcnetul lui Humbaba e o revărsare.
El scoate foc pe gură. Suflarea lui e moarte.
El poate să audă orice foşnet în pădure, de departe.

Cine s-ar duce în pădurea lui Humbaba?
Enlil l-a ales ca sperietoare de oameni.
Şi o să paralizeze pe oricine s-ar duce în acei codri."
Ghilgameş îl întrebă pe Enkidu: „Ei, ce spui?

Cam 42 de rânduri de text s-au pierdut din versiunea standard.
Rândurile următoare sunt luate din cartea veche a Babiloniei.

Spune-mi, amice. Cine poate să se urce la cer?
Numai zeii pot să locuiască etern cu soarele.
Cât deapre oameni, zilele lor sunt numărate.
Viaţa omului nu ţine mai mult decât furtuna.
Ce-ar vrea omul să facă, nu contează.
Într-o zi o să-i fie frică de moarte."

Ce s-a-ntâmplat cu dreapta ta putere? O să merg ´naintea ta.
Că tu mă poţi striga: Continuă mai departe.
Nu-ţi fie frică. De-oi cădea o să mi se ducă numele.
Toţi o să zică: Ghilgameş a fost cel ce s-a luptat
Cu Humbaba cel Teribil. Tu, Enkidu, ai crescut la munte.
Un leu a sărit peste tine, aşa că prin toate ai trecut.

5 rânduri de text sunt fragmente.

O să iau parte la această întrecere. Şi cedrul o să-l tai.
Şi eu voi fi acela ce mi-oi dovedi faima pentru eternitate.
Vino amice, să mergem la forjă.
O să le cerem să ne facă armele în prezenţa noastră.
Şi plecară amândoi la forjă ţinându-se de mâni.

Versiunea Standard reîncepe aici.

Forjorii au stat şi s-au sfătuit unul cu celălalt.
Să facem o secure...
Capul securii să fie greu de 25 de kile...
Săbiile lor să fie de 25 de kile...
Scutul fiecăruia să fie de 25 de kile, armura de pe ei...
Ghilgameş le-a spus oamenilor din Uruk:
Ascultaţi-mă oameni...

5 rânduri de text lipsesc aici.

Voi, oameni din Uruk, care ştiţi de toate...
Vreau să mă fac mai faimos.
O să plec într-un voiaj departe.
O să iau parte la o luptă ce nu se mai văzu.
Pe o cale pe care n-am mai mers, eu plec acu'.
Daţi-mi binecuvântarea voastră.

Voi ieşi pe poarta din Uruk...
La Festivalu' de Anul Nou o să mă duc.
Ritualurile Anului Nou, voi face...
Festivalul Anului Nou, voi ţine.
La petrecere ei o să strige: Viva!

Enkidu a vorbit cu superiorii din Uruk:
Ce au oamenii Urukului?
Spuneţi-i să nu meargă în pădurea de cedri.
Voiajul lui să fie anulat. Un om care...
Gardianul pădurii de cedri...
Nobilii Consilieri din Uruk s-au ridicat
Şi sfatul acesta lui Ghilgameş i-au dat:

„Tu eşti tiner Gilgameş, inima te duce nu ştiu unde.
Tu nu şti ce vorbeşti. Răspunde.
... Te-a născut.
Răcnetul lui Humbaba e o revărsare, un torent.
Scoate foc pe gură şi suflarea lui e moarte.

El poate să audă un foşnet în pădure de la kilometri.
Cine s-ar duce în pădurea lui?
Cine măcar şi din zeii Igigi, poate să se măsoare cu Humbaba?
Enlil l-a ales să sperie oamenii, să ţină neatinsă pădurea de cedri."
Ghilgameş a ascultat la sfatul dat de Nobilii Consilieri ai lui.

5 rânduri de text lipsesc aici.

Tableta III

Sfătuitorii regelui au vorbit cu Gilgameş aşa:
„Nu-ţi pune speranţa numa-n forţă, Măria Ta.
Fi cu ochii deschişi. Loveşte unde trebuie.
Cel învingător, amicu-şi apără.
Cel ce cunoaşte calea, amicu-şi protejează.
Lasă-l pe Enkidu să meargă înainte
Calea spre codrii de cedri el o ştie.
Lupte, el a văzut destule, şi-a fost în bătălie.
Enkidu, amicu-şi apără. Şi o să te apere.
Lasă ca instictul să-l călăuzească înapoi la muiere."

„Noi în sesiunea Parlamentului l-am pus pe rege pe mâna ta.
Când vei veni n-apoi, să ni-l dai întreg, aşa."
Ghilgameş vorbind cu Enkidu îi zice:
„Amice, acu' să plecăm la templu' la Egalma,
La Nisun, regina.

Nisun cea deşteaptă şi de-tot-ştiutoare
Să ne pună cea mai bună rută, sub a noastre picioare."
Şi luîndu-se de mâni,
Ghilgameş and Enkidu au mers la Egalma (palatul cel mare)
La Nisun, regina cea mare, şi atotştiutoare.

Ghilgameş s-a ridicat în picioare şi a plecat la mama sa.
„Mamă, cu toate că sunt destul de puternic...
Oi merge departe, unde e Humbaba cel rău.
Oi lupta, cum nu m-am luptat de când sunt eu.
Şi să merg pe un drum pe care nu-l ştiu.

Şi până când mă duc, şi-napoi să vin,
Până ajung la codrii de cedri, sub cerul senin,
Până ce lui Humbaba cel Teribil îi vin de hac,
Şi scap ţara de această pacoste, lucru ce cu plăcere-l fac,
O aşa pacoste pe care nici soarele n-o poate suferi.
Te rog să-l întrebi din partea mea pe soare.

Dacă-l ucid pe Humbaba şi-al lui cedru-l tai
Lasă să fie bucurie în toată ţara, cu mult alai.
Şi în prezenţa ta o să ridic un altar spre-a ta victorie."
De multe ori regina Nisun auzi aste vorbe,
Cuvintele lui Ghilgameş, fiul ei cel cuprins de supărare.

Nisun, regina mamă, a plecat la palat.
Şi cu o leşie făcută din ierburi, corpul şi-a spălat.
Şi cu un veşmânt potrivit taliei ei s-a-mbrăcat.
Şi-a pus bijuteriile coroanei, pe piept mai sus.
Şi ca semn al puterii, coroana regală şi-a pus.

Ea dintr-un vas, apă pe pământ a vărsat.
Ea... şi pe acoperişul palatului s-a urcat
Şi a adus Soarelui o ofrandă de tămâie.
I-a mai adus Soarelui ofrandă de surcele frumos mirositoare.
Şi regina a ridicat mânile spre soare în semn de rugă:
„De ce i-ai pus fiului meu Ghilgameş o aşa grea povară?
De ce i-ai dat o astfel de inimă rebelă?

Acum l-ai îndreptat spre aventură.
El vrea să meargă departe unde e Humbaba.
Va fi într-o luptă cum n-a mai fost vreodată.
Va umbla pe-o cale, ce n-a umblat altă dată.
Până pleacă, până ajunge la pădurea de cedri,
Până-l ucide pe Humbaba-cel-Teribil, până vine acasă,
Şi scapă pământul de o aşa pacoste, ce nici Tu nu-o suferi.

Şi-n ziua când la drum al Tău ochi îl vede,
Aja, mireasa, fără teamă să-Ţi aducă aminte,
Şi să ordone păzitoarelor nopţii, acele stele,
Şi tatălui Tău Sin*, ce noaptea se vede printre ele.
Aja să pună tămâia, şi să şoptească ruga."

*Sin era Zeul Lună (nu zeiţa Luna) .

Regina l-a chemat pe Enkidu şi i-a dat ordin.
„Puternice Enkidu, tu nu eşti din al meu uter.
Însă cu celelalte suportere ale lui Ghilgameş —
Marile preotese, femeile sfinte, ce servesc la templu —
Acum mă adresez ţie." Regina-i puse de gât un lanţ de aur
Marile preotese au luat... şi fetele zeilor cu cununi de laur...

A luat... Enkidu...
Enkidu lui... Ghilgameş am luat...
Până când el pleacă şi până se-ntoarce,
Până când ajunge la pădurea de cedri,
Fie într-o lună... Fie într-un an...

Cam 11 rânduri lipsesc aici. Fragmentul următor este nesigur...

...poarta de lemn de cedru...
Enkidu... în templul Zeului Soare*.
Şi Ghilgameş în palatul cel mare.
El a adus o ofrandă de surcele...
... fiii regelui...

Aici probabil 60 de rânduri sunt pierdute.
*Şamaş era Zeul Soare.

Enkidu o să-şi apere amicul. O să-l păzească bine.
Mai bine lasă ca instictul să-l aducă înapoi la muiere.
„În Adunarea noastră, noi ţi l-am dat pe rege în grije.
Când vei veni, pe rege, întreg să ni-l dai înapoi."
Enkidu-i zise lui Ghilgameş:
Amice, fă cale-ntoarsă... Calea ce noi...

Ultimile rânduri au fost pierdute.

Tableta IV

La douăzeci de kilometri, s-au oprit şi-au îmbucat ceva,
La patruzeci de kilometri s-au oprit să doarmă noaptea.
Patruzeci de kilometri pe zi mergând pe jos,
O lună şi jumate au mers.
Peste încă trei zile s-au apropiat de Liban.

Au săpat o fântână spre vest.
Pe-un vârf de munte Ghilgameş s-a urcat.
El făcu o libaţie cu făină şi zise:
„Munte, adu-mi un vis — un mesaj bun de la Soare."
Enkidu îi pregăti un loc să doarmă în acea noapte.
Îşi puse o pătură pe el că sufla un vînt puternic.
Asta-l făcu ca să stea jos ghemuit.
Amândoi erau ca două lespezi din munte...
Ghilgameş îşi puse bărbia pe genunchi, şi adormi,
Cuprins fiind de somnul ce se lasă peste oameni.

La mijlocul nopţii, nu mai putu dormi,
Aşa că se sculă şi-i zise amicului:
„Amice, nu cumva m-ai strigat?
De ce m-am deşteptat?
Nu cumva m-ai atins, de sunt aşa de tulburat?
A trecut pe aici vre-un zeu? De ce am zvâcniri în muşchi?

Enkidu, amice, am avut un vis.
Şi visul ce-l avui este de fapt: răscolitor.
Prin văi de munte... Muntele căzu pe mine...
Ud... ca muştele..." El ce a crescut în pustiu, Enkidu,
El îi interpretă visul amicului său.

„Amice, visul tău e norocos.
Visul tău ne pică foarte bine.
Amice, muntele ce-l văzuşi în vis e Humbaba.
Înseamnă că-l vom prinde şi-l vom ucide pe Humbaba.
Şi-o să-i aruncăm cadavrul în pustiu.
Dimineaţă o să fie un expozeu promiţător de la soare."

La douăzeci de kilometri s-au oprit şi-au mâncat ceva.
La patruzeci de kilometri s-au oprit şi-au dormit noaptea.
Mergeau patruzeci de kilometri pe zi.
Şi au mers ei şase săptămâni.

Ei mai săpară o fântână pe faţa muntelui.
Ghilgameş s-a suit pe-un vârf de munte.
Şi făcând o libaţie cu făină a zis:
„Munte, adu-mi un vis — un mesaj favorabil de la soare."
Enkidu-i pregăti culcuşul de seară.

Bătea vânt puternic, aşa că-şi puse pe el încă o pătură.
Asta-l făcu ca în culcuş să se ghemuiască.
Amândoi erau ca două lespezi din munte...
În timp ce Ghilgameş şi-a pus bărbia pe genunchi
Somnul ce se revarsă peste oameni îl cuprinse.

La miezul nopţii, fu trezit din somn.
Se sculă şi-i zise amicului său:
„Amice, m-ai chemat? De sunt aşa de buimăcit?
A trecut pe-aici vre-un zeu?
De ce-mi tremură picioarele?

Amice Enkidu, în afară de primul vis,
Am mai avut un vis, al doilea.
Şi visul ce-l avui fu aşa de ne-la-locul-lui, aşa de tulburător...
Se făcea că mă luptam cu un zimbru.
Cu mugetul lui el pământu-l crăpă.
Şi un nor de praf la cer ridică...

Am căzut pe genunchi în faţa lui.
Îmi înconjurau mâna, coarnele zimbrului.
Tâmplele-mi zvâcneau... Limba îmi ieşise afară din gură...
Zimbru îmi dete apă să beau din burduful lui.
Amice! Nu cumva zimbrul e zeul ce-l căutăm noi?
Este el un altul, din cap până-n picioare? "

„Zimbrul ce tu-l văzuşi e Zeul Soare — ce ne este de pază.
Auzi Lugalbanda, ăsta e zeul nostru — ce te onorează.
Când suntem la belea, el ne ia de mână să ne scoată.
Cel ce ţi-a dat din burduful lui, să bei acea apă rece.
Să ne unim forţele şi să facem şi noi un lucru bun.
Nimeni n-a făcut o faptă ca asta, pe-acest pământ."

La douăzeci de kilometri ei se opresc de prânz pe undeva.
La patruzeci de kilometri, se-opresc să se culce noaptea.
Patruzeci de kilometri ei merg zilnic pe jos,
Ei şase săptămâni aşa călătoreau.
Pe-o pe faţă-a muntelui spre soare, fântână ei săpau

Ghilgameş se urcă pe un vârf de munte
El făcu o libaţie cu făină şi zise:
„„Munte, adu-mi un vis, un mesaj bun de la soare."
Enkidu îi făcu un culcuş pentru noapte.
Sufla un vânt puternic, aşa că mai puse o pătură pe el.

El se ghemui în culcuş, şi amândoi arătau
Ca două lespezi de pe munte, aşa erau...
Ghilgameş îşi puse bărbia pe genunchi.
Şi-l cuprinse somnul ce se revărsa pe oameni.
La miezul nopţii el se sculă,
Şi-i zise amicului său, după ce-n picioare se ridică:

„Amice, m-ai chemat? De ce m-am sculat?
M-ai atins cumva? De sunt aşa de tulburat?
A trecut pe aici vre-un zeu? De ce-mi zvâcnesc muşchii?
Enkidu, amice, al treilea vis am visat.
Şi visul ce-l visai m-a mişcat.

Se auzeau tunete din cer, şi pământul se zdrucina.
Şi se făcu că era şi mai rău. Şi cerul se întuneca.
Şi un fulger lovi, şi un foc izbucni.
Şi ploia moarte pe unde se strângeau nori negri.
Şi numele scris de fulger pe cer, dispăru în întuneric.
Şi focul se stinse.

Şi tot ce căzuse s-a făcut cenuşă.
Să mergem amândoi pe plai să vorbim mai pe-ndelete. "
Enkidu auzi de visul ce amicul i-l descrise.
Şi-i spuse lui Ghilgameş:

Aici sunt pierdute cam 40 de rânduri.

La douăzeci de kilometri ei se opresc de prânz.
La patruzeci de kilometri, ei opresc noaptea să se culce.
Megând pe jos zilnic patruzeci de kilometri
Ei călătoresc şase săptămâni.
Şi mai sapă o fântână pe faţa muntelui spre soare.

Ghilgameş se urcă pe un vârf de munte
El făcu o libaţie cu făină şi zise:
„Munte, adu-mi un vis: un mesaj bun de la soare."
Enkidu îi făcu un culcuş pentru noapte.
Sufla un vânt puternic, aşa că mai puse o pătură pe el.

El se ghemui în culcuş, şi amândoi arătau
Ca două lespezi de pe munte, aşa erau...
Ghilgameş îşi puse bărbia pe genunchi.
Îl cuprinse somnul ce se revărsa peste oameni.
La miezul nopţii el se sculă,
Şi-i zise amicului său, după ce-n picioare se ridică:

„Amice, m-ai chemat? De ce m-am sculat?
M-ai atins cumva? De sunt aşa de tulburat?
A trecut pe aici vre-un zeu? De ce-mi zvâcnesc muşchii?
Enkidu, amice, al patrulea vis am visat.
Şi visul ce-l avui, mult m-a mişcat..."

Aici sunt 11 rânduri pierdute.

El era... de înalt... Ghilgameş...
Enkidu ascultă ce amicul lui a visat.
„E bun visul ce l-ai avut.
Este extrem de important.
Humbaba... Endiku... Amice, acest...
Înainte de aurora dimineţii...
Noi o să ieşim victorioşi...
Humbaba, împotriva cui fierbem noi.
Noi o să triumfăm peste el.
Dimineaţă vom primi un mesaj favorabil de la Zeul Soare."

La douăzeci de kilometri ei se opresc de prânz.
La patruzeci de kilometri, ei s-opresc noaptea să se culce.
Megând pe jos patruzeci de kilometri pe zi.
Ei merg pe jos şase săptămâni.
Şi mai sapă o fântână pe faţa muntelui spre soare.

Ghilgameş se urcă pe un vârf de munte
El făcu o libaţie cu făină şi zise:
„Munte, adu-mi un vis, un mesaj bun de la soare."
Enkidu îi făcu un culcuş pentru noapte.
Sufla un vânt puternic, aşa că mai puse o pătură pe el.

El se ghemui în culcuş şi amândoi arătau
Ca două lespezi de pe munte, aşa erau...
Ghilgameş îşi puse bărbia pe genunchi.
Şi-l cuprinse somnul ce se revărsa pe omenire.
El se sculă la miezul nopţii,
Şi-i zise amicului său după ce se ridică-n picioare:

„Amice, m-ai chemat? De ce m-am sculat?
M-ai atins cumva? De sunt aşa de tulburat?
A trecut pe aici vre-un zeu? De ce-mi zvâcnesc muşchii?
Enkidu, amice, al cincelea vis am visat.
Şi visul ce-l avui, foarte mult m-a mişcat.

...În faţa Zeului Soare, lacrimile pe obraz îi curgeau.
Când eram în Uruk, ce-ai spus Tu?
Adu-Ţi aminte, de partea mea să stai...
Ghilgameş, ce din adăpostul Uruk te tragi..."

Zeul Soare auzi ce-i ieşi din gură.
Şi un sunet ameninţător din cer, deodată răsună:
Repede, stai lângă el, ca Humbaba să nu intre-n cedri.
Să nu intre să se-ascundă-n lăstăriş.

El nu şi-a pus pe el cele şapte rânduri de armură.
El poartă numai una. Cinci le-a dat jos, în pripă.
Ghilgameş şi Enkidu, amândoi...
Ca doi tauri Ghilgameş s-o lupta cu Humbaba, ei doi...
Şi Humbaba va mugi o înjurătură plină de...

Străini... Unul singur nu poate...
Pe doi amici ce se ajută, nu-i sperie o potecă lunecoasă.
De două ori, de trei ori...
O frângie împletită-n trei nu poate fi ruptă.
Ca doi pui de leoaică, amândoi îl vor răsturna pe Humbaba.

Enkidu-i vorbi lui Ghilgameş şi-i zise:
„Când vom fi in pădurea de cedri,
Eu zic să despicăm cedrul în două şi să-l curăţăm de crengi."
Ghilgameş i-a răspuns lui Enkidu, spunând:
„De ce amice? Noi... aşa de trist...

Tu şi cu mine am trecut peste munţi.
Amice, noi am tăiat cedrul.
Amice tu eşti aşa de iscusit în luptă.
Cine? ...se luptă mult...
Tu... să nu te sperii de moarte.

Lasă-ţi vocea să şuiere ca un ceainic.
Lasă să-ţi treacă amorţeala din mâni.
Lasă să-ţi treacă amorţeala din picioare. Ia-mă de mână, amice.
Noi o să continuăm împreună.
Inima ta o să te împingă să mergi la bătălie.
Nu lua moartea în seamă. Nu-ţi pierde curajul.

Cel ce se uită de pe lături, e un om perspicace.
Dar cel ce merge-nainte, amicul-şi protejază.
Şi prin lupta lor, ei îşi decid faima împreună."
Fiindcă cei doi amici ajunseră la pădurea ce totdeauna-i verde
Şi nemaiscoţând o vorbă, ei stau nemişcaţi, în picioare.

Tableta V

Ei au stat la marginea pădurii şi s-au uitat la vârfuri de cedri.
Ei se uitau la pădurea de cedri de pe margini.
Pe-acolo umbla Humbaba. Drumul pe care veniseră ei
Se continua cu o potecă ce era în bună condiţie.
Atunci ei au văzut locuinţa zeilor — pădurea de cedri.
Ei văzură ridicătura tronului lui Imini.

De-a lungul feţei muntelui, cedrii avea un desiş crescut recent.
Umbrişul era bun şi foarte plăcut.
Pădurea era împreunată-ntr-un desiş. Mărăcinii erau împletiţi.
Şi printre cedri...
Pădurea era încercuită de o râpă de unsprezece kilometri.
Şi două treimi din lungime...
Deodată, săbiile... şi din teci... Securile au fost unse...
Cuţitul şi sabia... singur...
Humbaba vorbi cu Gilgameş zicând:
El nu vine... Enlil...
Enkidu-i vorbi lui Humbaba zicând:
„Humbaba... De unul singur... Străini...
Doi amici ce se ajută, nu se tem de o potecă lunecoasă.
De două, de trei ori... O funie-mpeltită-n trei nu se va rupe.
Şi pe un leu puternic, doi pui de leu pot să-l rostogolească."
Humbaba îi vorbi lui Ghilgameş zicând:

„Un om nechibzuit şi un altul pripit n-ar trebuit să-şi dea sfat.
Dar tu Ghilgameş, la mine tu de ce-ai venit?
Enkidu, copil de putană, tu nici măcar pe tată-tu nu l-ai cunoscut.
Tu, la broaşte ţestoase ce nu sug la ţîţă, dai sfat?
Te-am văzut când erai un ţînc, şi prezenţa ta nu m-a fermecat.

Tu... în burta mea... tu l-ai adus pe Ghilgameş la mine...
Tu eşti... un inamic, un străin, ştii bine.
...Ghilgameş, gâtlej şi gât, carnea de pe tine
Ţi-aş da-o la corbi cârâitori — la vulturi şi la corbi."

Ghilgameş lui Enkidu-i vorbi:
„Amice, atitudinea lui Humbaba se schimbă mereu, să şti. "
Enkidu lui Ghilgameş îi zise:
„Amice, ce tot hurui cu aşa tristeţe?
De ce te-ascuzi după lacrimi?
Uite aici, amice... În cuptorul fierarului...

Iară la sunetul mugetelor de o oră, metalul roşu din foc... o oră.
Să trimită potopul, cu biciul să trosnească.
Nu-ţi trage picioarele-napoi. Nu-ţi întoarce spatele.
Loveşte şi mai puternic... De-ar fi daţi afară...
Şi capul va cădea..." şi el l-a confruntat...

Cum ei se-nvârteau în cercuri în jurul muntelui Hermon,
Pământul s-a crăpat sub călcâiele picioarelor lor.
Şi Libanul s-a despicat. Norii albi s-au înegrit
Moartea se lăsa pe ei ca ceaţa.

Contra furtunosului de Humbaba, soarele a ridicat
Vîntul din sud, şi cel din nord, şi cel din est şi cel din vest.
Vînt şuierător, vînt pătrunzător, viscol, vînt rău, de Simurru vînt,
Demon de vînt, chiciură, furtună,
Furtună de nisip, vînturi treisprezece,
S-au ridicat împotriva lui, şi faţa lui Humbaba au acoperit.

Din faţă, Humbaba nu putea să mai reziste.
Prin spate nu putea să se furişeze.
Aşa că sabia lui Ghilgameş pe Humbaba l-atinse.
El se rugă de Ghilgameş să nu-l omoare:

„Tu eşti încă tiner. Nu te-a născut demult a ta mamă.
Tu te tragi din Rimat-Ninsun, vaca cea sacră...
Spusa Zeului Zoare, domn al acestui munte,
Te-a făcut să faci această călătorie —
O, tu urmaş cu inima al citadelei Uruk, rege Ghilgameş!

Ghilgameş dă-mi drumul, şi serv o să-ţi fiu.
O să tai atâţia cedri, cât o să-mi spui tu.
Pentru tine 'oi păzi lemnul de mir —
Lemn potrivit de fin pentru palatul tău."

Enkidu îi zise lui Ghilgameş:
Amice, n-asculta la Humbaba...

10 rânduri sunt aici pierdute.

De fapt, Humbaba vede că Ghilgameş de Enkidu-i influenţat.
Şi pe Enkidu încearcă să-l înduplece, imediat.
„Să aranjeze legile... Mai departe,
Tu ştii că Enlil le-a făcut pe toate aşa cum sunt.

De când aţi pus piciorul în pădurea mea, de prima oară
Puteam să vă iau şi să vă ucid, deîndată.
Şi la vulturul cel ce face larmă — la vultur şi la corb
Aş fi putut s-arunc cadavrele voastre.
Enkidu, acum e rândul tău să ai milă
Vorbeşte cu Ghilgameş să nu-mi taie gâtu'."

Enkidu i-a spus lui Ghilgameş:
„Amice, ucide-l pe Humbaba gardianul pădurii de cedri.
Ciopârţeşte-l. Fă-l praf. Termină-l.
Înainte ca marele zeu Enlil s-audă...
Înainte ca zeii să fie plini de supărare contra noastră.

Enlil e la Nippur. Şamaş e la Sippar*.
Ridică o piatră comemorativă şi spune la lume
Cum Ghilgameş l-a ucis pe Humbaba."
Când Humbaba auzi aşa ceva...

*La Sippar era templul lui Şamaş, Zeul Soare.

Aici lipsesc cam 10 rânduri.

„De n-ar mai trăi mai mult decât amicul lui.
Enkidu să n-aibe parte mai multă ca amicul său Ghilgameş! "
Enkidu îi spuse lui Ghilgameş.
„Amice, de când tot vorbesc, însă tu nu m-asculţi.
Tu ascultaşi la blestemul lui Humbaba."
...amicul lui... de partea lui...
...ei îi scoaseră maţele şi limba.
...el a sărit.
... o cantitate mare se scurse pe munte la vale.

Ei tăiară la pădurea de cedri.
În timp ce Ghilgameş tăia la cedri,
Enkidu prin urmazallu căuta.
Enkidu îi spuse lui Ghilgameş aşa:
Amice, am tăiat cedru ce era falnic peste pădure.

„Fă din cedru o uşă, treizeci de metri de înaltă,
Nouă metri lată, şi o jumate de metru de groasă.
Ţâţânele de jos şi de sus să fie făcute dintr-o bucată.
O s-o cărăm cu pluta la vale pe Eufrat până la Nippur.
Nippurul o să se bucure." Amândoi au făcut o plută.
Enkidu, ţinea de cârma plutei în jos pe Eufrat...
În timp ce Ghilgameş ţinea de capu' lui Humbaba cel tăiat.


Tableta VI

El părul plin de noroi şi-a spălat.
Şi armele şi-a curăţat.
Şi îşi da părul cu capul încoace şi încolo.
Şi aruncă hainele murdare şi puse pe el unele curate.
Se-nfăşură în veşminte regale. Şi eşarfa îşi strânse.

Când Ghilgameş îşi puse pe cap coroana de rege,
Prinţesa Iştar se uită cu atenţie la el cât era de frumos.
„Ghilgameş, vino cu mine să-mi fi bărbat.
Dă-mi amorul tău, dă-mi sfat
Fi a mea jumate, şi îţi voi fi celălaltă jumate.

Cu roţi de aur şi mânere de electrum, aşa
La o caretă din lapislaz şi din aur, caii ţi-aş înhăma.
Faimoşi catâri de munte, ca pe-o furtună i-aş înhăma la ea.
Vino la palatul nostru cu miros de lemn de cedri.
Şi când în palatul nostru, tu de bunăvoie vei veni,
Stâlpul de la intrare şi platforma tronului, piciorele o să-ţi sărute.

Regi, nobili şi prinţi o să se plece ţie. Lulubu acel popor,
Îţi va aduce ca taxă, recolta munţilor şi a văilor.
Iară caprele vor fătà trei iezi de fiecare. Oile vor fătà câte doi miei.
Măgarii de povară vor întrece catârii.
Calul tău aprig înhămat la caretă galopu-şi va iuţi.
Şi boii tăi la jug nu vor avea pereche."

Ghilgameş s-a adresat prinţesei Iştar cu aceste vorbe:
„Şi de m-aş însura cu tine, ce dar ar trebui să-ţi fac?
Ce fel de uleiuri de corp, sau veşminte îţi vor fi pe plac?
Îţi lipseşte ceva de mâncat sau de beut?

Cu bucurie ţi-aş servi mâncare ca la un zeu.
Ca la un rege, cu bucurie ţi-aş oferi beutură chiar eu.
Fi-ţi-ar strada, casă.
Fi-ţi-ar veşmintele dintr-o bucată.
Fi-ţi-ar bărbat, unu' plin de pasiune sexuală.

Să ai un cuptor ce în loc de foc să fie plin de gheaţă.
Uşa să-ţi stea deschisă la jumate, să nu ţină la vînt sau la căldură.
Să ai un palat ce pe luptătorii tăi să cadă.
Să ai un elefant ce pielea-l mâncă.
Să ai vopsea ce-negreşte mânile celor ce o cară.
Să ai un burduf de piele, ce pe cel ce cară apă-l udă.
Să ai în mur, piatră de calcar ce se năruie.

Să ai un berbec ce-mpunge, şi pe inamic îl face să apară.
Să ai un pantof ce la picior te roade.
Unde sunt ginereii ce i-ai avut de când erai tineră?
Unde e păsărica tinerului păstor, cea care zbură peste tine?
Ascultă la mine:
O să-ţi recit lista ta de amanţi.

Tammuz, era al tinereţii tale amant.
Pentru el să se bocească în fiecare an, tu ordin ai dat.
De păsărica tinerului păstor te-ai amorezat.
Şi-apoi o lovişi şi aripa i-ai rupt.
Şi-acum îşi continuă ciripitul în pădure plîngând: au, aripa mea.

Te-ai amorezat apoi de Leu — cu care nimeni nu se compară.
Şi-apoi săpaşi pentru el şapte gropi, şi încă şapte.
Te-ai amorezat de Căluţu' — cel faimos în luptă.
Însă făcuşi pentru el frâiele, pintenii, şi biciu'.
Tu vrut-ai ca el să galopeze şapte ore, şi-ncă şapte.

Destin i-ai dat să bea din ape 'nămolite
Şi mamei lui, Silili, i-a dat destin să necheze tot timpu'.
Te-ai amorezat şi de păstorul şi patronul turmei —
Ce tot timpu' ţi-a adus pâne coaptă-n cărbuni
Şi ţi-a tăiat câte-un ied zi pe zi.
Însă-l lovişi şi-l făcuşi lup.
Acum foştii lui amici, păstorii, îl fugăresc.
Şi proprii lui câni îl muşcă de picioare.

Te-namoraşi de cel din grădina de curmali, de Işulanu,
Grădinarul tatălui tău.
El coşuri de curmale dulci tot timpu' îţi aducea.
Şi în fiecare zi masa îţi însenina.
Tu ridicai ochii la el şi-i ziceai aşa:
O, Işulanu, lasă-mă să-ţi simt vigoarea.
Întinde mâna şi apucă-mă de vulvă,
Işulanu îţi răspundea: „Cine eu?
Ce mai vrei de la mine?

Nu ţi-a copt mama pâne? Şi eu nu mâncai?
Vrei acum să mânc în sfidare şi în blestemuri?
Şi seminţele de lucernă încolţite, să-mi fie singura apărare de frig? "
Şi după ce ai ascultat tot ce ţi-a spus el,
L-ai lovit şi l-ai făcut un mărunţel.

Şi l-ai pus să trăiască în mijlocul grădinii, muncind din greu.
Acolo unde nici iarba sălbatică nu creşte, îţi spun eu,
Nici măcar o cantă de curmale nu poţi culege niciodată.
Acum sunt eu de care te-ai înamorat îndată.
O să-mi soroceşti ce şi lor le-ai sorocit."

Iştar s-a suit la cer cu furie când aşa ceva a auzit.
Plîngând ea merse la mamă-sa, Anrum.
Apoi merse plîngând la Anu tată-său.

„Ghilgameş iar' m-a insultat...
El a spus lucruri oribile cu detalii,
Ce zice că le-aş fi făcut eu.
Lucruri ruşinoase şi înjurături."

Anu, tatăl ei, îi spuse prinţesei Iştar: „Ce-i cu tine?
N-ai fost tu cea care pe regele Ghilgameş l-a provocat?
Ca el să poată spune lucruri oribile despre tine
— Lucruri ruşinoase şi înjurături? "
Atunci Iştar îi ceru tatălui ei Anu:

„Tată, dă-mi taurul cerului.
Ca să-l pot omorî pe Ghilgameş la el acasă.
Dacă nu-mi dai taurul cerului,
O să dărâm porţile iadului.
O să dărâm stâlpii de jos
Şi las să iese morţii să-i mânce pe cei vii.
Şi o să fie mai mulţi morţi decât vii. "

Anu se adresă prinţesei Iştar zicând:
„Tu-mi ceri taurul cerului.
O să fie şapte ani de secetă în ţara Urukului.
Ai adunat grâu pentru oameni?
Ai ajutat să crească iarba pentru animale? "
Iştar se adresă tatălui ei Anu zicând:
„Am recoltat grâul şi l-am pus în hambare.
Am făcut să crească iarba pentru animale,
Ca să aibe fân să mânce în ani secetoşi.

Am pus în hambare grâu pentru oameni.
Am făcut ca iarba să crească şi mai multă."
Când Anu a auzit a ei cuvinte
I-a dat pe mâna ei sfoara ce trecea prin nasul taurului din cer.
Iştar l-a adus pe taurul din cer, jos pe pământ.

Când taurul ajunse la Uruk, el mergea de-a lungul Eufratului.
La prima suflare a taurului cerului, se făcu o groapă adâncă,
Şi o sută de tineri căzură în groapă.
La a doua suflare, s-a mai făcut o groapă,
Şi două sute de tineri căzură-n ea.

La a treia suflare, o groapă adâncă se făcu.
Şi Enkidu căzu în ea pân' la brâu.
Atunci Enkidu sări afară. Şi pe taur de coarne-l apucă.
Şi balele înaintea lui, taurul îşi aruncă.
Enkidu sări şi-l luă iarăşi pe taur de coarne.
Tauru-şi aruncă iarăşi balele înainte.
Şi lovi cu coada-i stufoasă, balega ce-i cădea.

Enkidu se adresă lui Ghilgameş, zicând: „Amice, să fim îndrăzneţi...
Cum să facem? Amice, văzui...
Cu toată puterea mea... Am să-i rup... Tu cu mine să-mpărţim...
O să-l ţin pe taur... O să-mi umplu mânile... În faţa...
Între ceafă şi coarne......înfige-i sabia."

Enkidu-l urmări şi-l prinse pe taurul cerului.
El îl apucă de coada cea stufoasă.
Şi-l ţinu cu mânile amândouă.
În timp ce Ghilgameş, ca un măcelar expert.
Cu îndrăzneală se-apropie de taur, imediat.

El înfipse sabia între ceafă şi coarne....
Şi l-a omorât pe taurul cerului.
I-au scos inima şi i-au prezentat-o Zeului Soare.
Şi s-au retras cu plecăciune din faţa Zeului Soare.
Apoi ca doi fraţi au stat unul lângă altul.

Iştar s-a dus deasupra Urukului
Şi-a pus haine de doliu.
Şi aruncă blestemul ei:
„Vai şi amar de Ghilgameş care m-a calomniat
Şi taurul cerului a măcelărit."

Când Enkidu a auzit spusele zeiţei Iştar,
A tăiat partea dinapoi a taurului, şi i-a aruncat-o înainte-i.
„De-aş pune mâna pe tine, ţi-aş face şi ţie la fel.
Aş înfăşura maţele peste ale tale mâni."

Iştar aduse de partea ei un grup de femei religioase,
Şi unele cu părul cârlionţi, femei uşoare, şi curtezane.
Şi le-a pus să bocească pe partea de dinapoi a taurului măcelărit.
Ghilgameş a trimis după artizani şi meseriaşi.
Toţi artizanii au admirat grosimea coarnelor taurului.
Din fiecare corn puteau fi făcute treizeci de lapisazuri.

Avea grăsimea groasă de două degete. A umplut şase vase de untură.
Ghilgameş a oferit untura zeului său patron, Lugalbanda.
El a adus coarnele taurului la el acasă.
Şi deasupra capului patului le-a atârnat.
Ei s-au spălat pe mâni în Eufrat.
Şi luîndu-se de mână, au mers pe străzile Urukului.

Oamenii Urukului s-au strâns în jurul lor uitându-se la ei.
Ghilgameş le-a spus apărătorilor cetăţii.
„Cine e cel mai brav dintre oameni?
Cine e cel mai îndrăzneţ dintre bărbaţi? "
„Ghilgameş e ce mai brav şi cel mai îndrăzneţ dintre oameni! "

„Căreia noi i-am aruncat cu supărare partea de dinapoi a taurului,
E dată afară. Cea pe care nimeni n-o mulţumeşte, Iştar..."
La palat, Ghilgameş a dat o petrecere.
Pe tineri îi apucă somnul. Ei dormeau pe canapele.
Enkidu s-a culcat şi el. Şi el un vis a avut.
El se sculă şi amicilor, visul lui le-a povestit.

Tableta VII

„Amice, de ce sunt zeii cei mari în adunare?
În visul meu, erau în sesiune: Anu, Enlil, şi Zeul Soare.
Şi Anu i-a spus lui Enlil: „Pentru că ei pe taurul cerului l-au măcelărit
Şi deasemenea pe Humbaba l-au ucis. Cel care dintre ei a tăiat
Cedrul de pe munte, acela trebuie să moară."

Enlil zise: „Lasă-l pe Enkidu să moară, însă Ghilgameş să trăiască."
Dar Zeul Soare din cer, viteazului Enlil i-a răspuns aşa: „
Nu din ordinul meu, i-au omorât ei, pe taurul cerului şi pe Humbaba.
N-ar trebui Enkidu cel culpabil, să moară? "
Atunci Enlil s-a supărat pe Zeul Soare.
„Asta e culpa ta. Pentru că tu fiindu-le amic, te-ai dus zilnic cu ei."
Enkidu luă repaos în faţa lui Ghilgameş. El era indispus.
Lacrimile-i curgeau ca apa pe-un canal. Ghilgameş a zis:
„O, frate, fratele meu nepreţuit, şi cu dreptate,
De ce mă iartă zeii pe mine în loc să-l ierte pe-al meu frate? "

Enkidu zise: „Aşa că de acum o să stau cu spiritele celor morţi.
N-o să pot să-mi mai văd fratele. O să iau înfăţişarea unui spirit.
Că am tăiat cedri din acea pădure unde locuiesc zeii."
Enkidu se adresă lui Ghilgameş, amicul său înfocat:
„Vino, amice... Uşa..."

Enkidu se uită în sus... şi ca şi cum era un om, uşii-i vorbi.
„Tu uşă groasă, fără să ai darul ca vre-un lucru să şti...
Deja la sute de kilometri de aici, eu lemnul tău l-am ales.
Până când am văzut cedrul legănându-se, încolo şi-ncoa'...
În ochiul meu, lemnul tău mai bun decât orice era.

Treizeci şi unu de metri era-nălţimea ta,
Şapte metri era a ta lăţime,
O jumătate de metru era a ta grosime,
Şi stâlpul tău de suport, pivotul de reazimă, şi vârful stâlpului...
Eu ţi-am dat formă şi te-am cărat la Nippur, cu pluta ce-o făcui...
De-aş fi ştiut, o uşă, că asta îţi este mulţumirea ta,
Şi tu să-mi mulţumeşti, şti doar aşa...

Aş fi luat securea şi în bucăţi te-aş fi tăiat.
Şi ţi-aş fi aruncat bucăţile în... Eu am făcut...
Şi în Uruk... ei au auzit...
Însă, o, uşă, ţi-am dat formă, şi la Nippur te-am cărat.
Te blestem, ca atunci când vre-un rege va veni
Sau vre-un zeu... să... Când eu n-oi mai fi...

Să şteargă numele meu şi numele lui să şi-l pună."
El rupse... pe jos aruncă...
Ghilgameş asculta la vorbele amicului său Enkidu,
Şi-i curgeau lacrimile.
Ghilgameş ascultă la vorbele lui, şi-i spuse cu supărare:

„Amice, zeii ţi-au dat o conştiinţă curată.
Şi cu toate că se pare că tu eşti un om cu mintea normală,
Tu vorbeşti lucruri ne-la-locul-lor.
Amicul meu, de ce laşi gura ta să spună ce nu trebuie?
Visul tău e important, dar e foarte înfricoşător.
Îţi clănţăne dinţii din gură.

Visul unuia e decisiv, cu toate că există frica.
Zeii le lasă oamenilor numai tristeţea.
La cei vii, visul le aduce durerea.
Mă rog, şi îi implor pe zeii cei mari.
Cer... şi apelez la zeul tău
... Enlil, tată la toţi zeii...
...Enlil consilierul... Tu...
Fără să-ţi cer ceva, îţi voi face o statuie de aur.
Nu-ţi face probleme... laur...
Ce spune Enlil nu e...

Ce a decis Enlil nu poate fi anulat. Nu poate...
Ce el a plănuit, rămâne...
Tu nu poţi să te-ntorci la ce a fost. Tu nu poţi...
Amicul meu... Cum începe să mijească aurora dimineţii,
Omenirii-i sunt trimise tot felul de sorţi."

Enkidu ridică capul şi strigă la Zeul Soare.
Cum văzu soarele, i se umplu ochiul de lacrimi.
„Apelez la Tine, pentru viaţa mea cea preţioasă,
O, Zeule Soare, pentru că acel vânător din pustiu,
Nu mi-a dat şansa să obţin ce-a obţinut amicu' meu.

Îl blestem pe vânător să nu găsească deajunsă mâncare.
Îl blestem ca profitul să-i scadă, venitul lui să se micşoreze.
Să... partea lui... înaintea ta. Îl blestem să nu poată să intre...
Şi să se ridice ca ceaţa. După ce pe vânător îl blestemă
Aşa cum îi plăcu, inima-l impinse s-o blesteme pe curtezană.

Hei, courtesano, o să-ţi dau sentinţa soartei tale.
O soartă ce nu se va sfârşi nici în eternitate.
Am să te blestem cu un blestemul cel greu, ce mi-e pe plac.
Te blestem ca blestemele mele să-ţi vină de hac.

Te blestem să n-ai familie, niciodată.
Şi să nu poţi să ţii la un copil al tău, vreodată.
Te blestem să locuieşti în... de fete.
Te blestem ca berea ce trece peste halbe să-ţi păteze poala.
Te blestem, ca un beţiv să-ţi murdărească cu vomă haina festivă.

...Frumoasă... a olarului...
Te blestem să nu poţi să ai nimic de culoarea deschisă de alabastru.
Te blestem ca judecătorul... şi strălucirea argintului, plăcerea omului
Să nu strălucească-n casa ta.
Te blestem ca în piaţă să fie locul de unde-ţi iei toată plăcerea.
Te blestem ca încruţişarea de drumuri să-ţi fie casa.

Te blestem ca un loc pustiu să fie locul unde dormi.
Te blestem ca umbra murului citadelei să fie locul unde stai.
Te blestem ca mărăcinii şi pălămizile să-ţi rănească picioarele.
Te blestem ca atât beţivul cât şi cel ne-beut să-ţi dea palme pe obraji.
Te blestem ca pe străzile citadelei tale...

Te blestem aşa: buhe să-şi facă cuiburi în crăpăturile casei tale.
Te blestem să n-ai parte de petreceri la tine acasă... să fie de faţă...
Şi poala ta murdară să fie... a lui...
Pentru că eu...
În timp ce eu fără culpă, tu ai... contra mea."

Zeul Soare auzi ce-i ieşi lui Enkidu din gură:
Deodată Zeul Soare din cer îl strigă:
„Enkidu, de ce-o blestemi pe Şamata, femeia curtezană?
Nu a fost ea ce ţi-a dat pâne potrivită pentru zei?
N-a fost ea cea care ţi-a dat vin potrivit pentr-un rege?
N-a fost ea cea care te-a-mbrăcat în haine splendide?
N-a fost ea cea care te-a făcut amic cu frumosul Ghilgameş?
Şi-acum Ghilgameş este bunul tău amic.
El o să te pună într-un sicriu măreţ.
El o să te-ntindă într-un sicriu de onoare.

El o să te aşeze într-un loc de uşurinţă, un loc la a lui stângă.
Aşa că principi din toată lumea piciorele-ţi sărută.
El o să-i pună pe cei din Uruk să ţină doliu după tine, să te bocescă.
Pe cei fericiţi, cu vai şi amar o să-i umple, dintr-o dată.
Şi-n urma ta, el va merge, cu-o rogojină murdară pe cap.
El o să poarte o piele de leu şi o să rătăcească prin pustiu."
Cum Enkidu auzi vorbele viteazului Zeu Soare,
Inima sa neastâmpărată deveni calmă, şi necazul îi trecu.

Enkidu o chemă pe curtezană şi-i zise:
„Vino Şamata, o să-ţi decretez o altă soartă.
Lasă-mi gura ce te-a blestemat să te binecuvinteze.

Să dea zeii, ca cei mari şi nobilii să se-namoreze de tine.
Să dea zeii, ca unul de la 5 Km să-şi muşte buza după tine.
Să dea zeii ca cel ce e la 10 Km, să dea din cap aşteptându-te.
Să dea zeii ca soldatul să nu refuze să-şi desfacă cureaua la tine.

Să dea zeii, ca el să-ţi dea pietre preţioase, lapisazuri şi aur.
Să dea zeii, ca el, cercei filigranaţi să-ţi dea în dar.
Să dea zeii, ca proviziile lui să crească şi el să-ţi aducă multe.
Să dea zeii, ca o muiere ce e mamă la şapte copii,
Să fie lăsată de bărbat pentru tine."
Enkidu fu mişcat în sentiment.
Şi stând acolo, singur, îi spuse tot ce simţea.

„Ascultă amicul meu, la visul ce-l avui noaptea trecută.
Cerul a tunat şi ecoul s-a întors de pe pământ.
Şi eu stam între cer şi pământ
Şi deodată apăru un om cu faţa întunecată.
Faţa lui arăta ca faţa lui Anzu.

Mânile lui erau ca ghiarele unui leu.
Ca ghiarele unui uliu erau unghiile lui.
El m-apucă de păr şi mă răzbi.
Eu îi trăsei un pumn însă el sări ca o coardă.
Şi-apoi mă lovi, şi mă-ntoarse pe partea cealaltă, ca pe-o plută.
Şi mă călcă-n-picioare ca un taur.
Îmi strânse tot corpul ca o menghină.

Am strigat: Ajută-mă amice. Dar tu nu m-ai ajutat.
Ţi-a fost frică şi n-ai făcut nimic...
Atunci pe mânile mele crescură pene ca la păsări.
Şi m-a făcut o turturea.

Mă apucă şi mă duse în jos la Casa Întunericului, casa lui Irkalla.
Casa din care nu iese nici unul din cei ce intră,
De-a lungul căii fără întoarcere.
Casa unde locuitorii, stau în ea fără lumină.
Unde noroiul e beutura lor şi mâncarea lor este ţărână.
Acolo ei poartă haine de pene, ca păsările.
Şi lumina nu se vede, fiindcă locuiesc pe întuneric.
Este praf şi pe uşă şi pe încuietoare.

Unde mă uitam, în Casa de Ţărână, la întrare,
Erau adunate multe coroane regale.
Oriunde ascultam, îi auzeam pe regi, foşti purtători de coroane.
Acum ei îi sevesc pe Anu şi Enlil cu cărnuri fripte.
Acolo serveau dulciuri, şi turnau apă rece din burdufuri.

În Casa de Ţărână unde-am intrat, sta un preot mare.
Preotul ce purifică acolo sta. Şi cel extaziat era acolo.
Şi preoţii unşi de Marii Zei stau acolo.
Etana şi Sumukan erau şi ei acolo.
Ereşkigal — regina Iadului acolo domnea.

Beletseri, scriba Iadului, a-ngenunchiat în faţa ei.
Ea ţinea o tăbliţă în mâni.
Ea îi citea lui Ereşkigal a Iadului regină.
Când mă văzu, ea capu-şi ridică."
„Cine l-a omorât pe acest om? " întrebă Regina Iadului.

Aici lipsesc 50 de rânduri.

„Eu am trecut prin tot felul de belele. Îţi aminteşti de mine?
Şi nu uita prin câte am trecut cu tine."
„Amicul meu, tu ai avut un vis ce nu e bun."
În ziua când a avut visul... el s-a sfârşit.
Enkidu întins pe pat o zi... două... a stat.

Enkidu stătu întins pe pat a treia zi... a patra zi...
Enkidu stătu întins pe pat a cincea, a seasea, a şaptea zi...
Enkidu stătu întins pe pat a opta, a noua, a zecea zi...
Maladia lui Enkidu s-a înrăutăţit.
Se ridică puţin şi-l chemă pe Ghilgameş:

„Amicul meu mă urăşte, eu văd bine...
În timp ce în Uruk vorbea cu mine.
Când mi-era frică de luptă, el mă încuraja.
Amicul meu ce m-a salvat în luptă, acum m-abandonează aşa.
Eu cu tine..."

Cam 20 de rânduri lipsesc.

La gălăgia lui, Ghilgameş se sculă...
Ca o turturea el plînse cu sughiţuri...
„Să-l ajute zeii să nu moară...
O, ochi închis între oameni...
Amicul meu... O să-l plîng. Eu lângă el..."

Tableta VIII

Cum se făcu de ziuă la aurora dimineţii,
Ghilgameş îi zise aşa lui Enkidu amicul lui:
„Pe lumea asta, te-a adus gazela, mamă-ta,
Cu tatăl tău, măgarul cel sălbatic, de pe câmp.
Şi turmele ţi-au arătat toate păşunile, din timp.

Toate căile lui Enkidu până la pădurea de cedri
Să nu tacă zi şi noapte, să poarte doliu după el.
Iară bătrânii marelui adăpost Uruk, să te plîngă.
Şi oamenii ce a lor binecuvintare ne-au dat, să te bocească.

Oamenii de la munte şi de pe văi să te plîngă. Şi cei de pe luncă...
Ca şi cum ar fi fost mama ta, păşunile toate în hohote să te plîngă.
Să te plîngă şi chiparoşii şi cedrii ce la supărare i-am tăiat.
Şi ursul, hiena, pantera, tigrul, şacalul, leul, bivolul cel bălţat,
Zimbrul, cerbul, ibexul, toate creaturile de pe plaiuri, să te plîngă,
Să te plîngă şi rîul sfânt Ulaja,
De-a lungul cărui maluri ne plimbam la umbră.
Şi apa curată ca de cristal a Eufratului, de unde gustam apă
Din burdufurile noastre de piele, să te plîngă.

Să te plîngă fermierul ce îţi ridică numele prin cântul lui de muncă.
Şi citadele mari unde ţi s-a dus numele, şi ele să te plîngă.
Şi păstorul care a făcut unt şi bere cu puţin alcol, să te plîngă.

Şi cel ce te-a uns cu uleiuri pe spate, să te plîngă.
Şi cel ce ţi-a preparat bere fină ca să bei, să te plîngă.
Şi curtezana care te-a frecat cu ulei, şi a fost bine, să te plîngă.
Şi muierea ce ţi-a pus inel pe mână, să te plîngă.
Şi fraţii să fie în doloiu după tine, ca şi surorile tale.

Şi preoţii ce se bocesc pe tine, să le fie tăiat părul pentru tine.
Enkidu, mama şi tatăl tău sunt prin pustiu. Eu te plîng...
Ascultaţi-mă, o bătrâni din Uruk, ascultaţi-mă, o, oamenire.
Eu sunt în doliu după Enkidu, amicul meu cel bun.
Eu bocesc de supărare ca un om în doliu, aşa vă spun.
Tu secure, ce eşti lângă mine, aşa de încredere eşti, şi îmi iei parte.

Sabia mea, te am la brâu ca un scut de apărare.
Haina mea de festivităţi tu eşti ca o eşarfă pe al meu spate.
Un demon din iad a venit şi mi l-a luat pe Enkidu.

Amicul meu, tu ai fost ca un catâr iute, ca un asin iute de la munte,
Tu ai fost ca o panteră din pustiuri.
Odată noi ne-am unit forţele şi la munte ne-am urcat.
Noi ne-am luptat cu Taurul cerului şi l-am omorât.
Şi noi l-am copleşit pe Humbaba, ce locuia în pădurea de cedri.

Şi acum, ce te-a apucat? Ce e cu somnul ăsta?
Pielea ta se-nvineţi, şi tu nu mă mai auzi."
Însă ochii lui Enkidu stăteau nemişcaţi.
El îi puse mâna la inimă, însă nu mai bătea.

El îi coperi faţa amicului său aşa cum fac miresele.
El sărea pe lângă el cum sare leoaica fără puii ei.
El umbla încoace şi-ncolo.
El îşi tăie pletele şi puse părul grămadă pe jos.
El îşi rupse de pe el tot ce era fin.
Şi le aruncă ca şi cum ar fi lucruri înspăimăntătoare.

Cum se făcu de ziuă, la aurora dimineţii, Ghilgameş...
El chemă toată ţara. „Tu fierarule, tu tinichigiule,
Tu potcovarule, tu gravor în piatră, tu aurarule, tu juvaergiule,
Faceţi o asemănare a amicului meu.
Ridicaţi-i o statuie... Ei îi făcură o statuie a amicului lui.
Aparenţa feţei lui, pieptul statuii va fi de lapisaz.
Statuia va fi aurită.

10 rânduri lipsesc aici.

Te las să stai întins pe cea mai mare sofă.
Pe sofa de onoare te las să te întinzi.
Te las unde e mai comod, pe locul din a mea stângă.
Ca să vină să-ţi sărute picioarele mulţi prinţi.
Eu am pus pe toţi oamenii să ţină doliu după tine, să plîngă.

Pe oameni fericiţi, i-am umplut de supărare după tine.
Şi după ce-ai murit mi-am lăsat barba să-mi crească mare.
Şi-am pus pe mine o piele de leu şi prin pustiu am colindat.
Şi la lăsarea dimineţii, el îşi deslegă chingile. Eu..."

Aici sunt pierdute 85 rânduri.

La amicul meu... cuţitul tău la Bibbi...

Aici sunt pierdute 40 de rânduri.

Judecătorul celor din neamul de zei Anunnaki...
Când Ghilgameş a auzit acest decret,
Despre rîul ce l-a creeat...
Chiar la aurora dimineţii Ghilgameş deschise...
Şi el scoase o masă mare făcută din lemn de stejar.
El umplu un vas de cuarţ cu miere.
El umplu un vas de lapislaz cu unt.
El a adus o ofrandă Zeului Soare.

Toate cele 40- 50 de rânduri sunt pierdute.


Tableta IX

Ghilgameş plîse cu amar după Enkidu amicul său.
„Nu sunt şi eu ca el? Eu n-o să mor? " Şi rătăci prin pustiu.
Mare tristeţe îmi trece prin inimă.
„Şi acum rătăcesc prin pustiu, de moarte mi-e frică.
O să plec în călătorie la Utanapiştim, fiul lui Ubartutu.
Şi o să iau cu mine un mesaj important."

Când am ajuns la trecătoarea muntelui era seară.
Am văzut lei şi mi-a fost frică.
Mi-am ridicat capul în rugă la Zeul Soare.
La... Mai mare Domn al zeilor...
Şi ruga mea continuă. Scapă-mă de...

El dormea noaptea, dar la începutul unui vis se sculă.
La un luptător îi place viaţa pe care o duce. El ţinea securea în mână.
El scoase sabia din teacă şi căzu în mijlocul lor ca o săgeată.
El îi lovi... şi îi risipi.
Pe primul îl chema... Pe-al doilea îl chema...

26 de rânduri lipsesc aici, cu începutul peripeţiei lui.

Fiinţele Scorpioni locuiau pe un munte ce Maşu se chema.
Ghilgameş ajunse la acel munte ce răsăritul şi apusul îl păzea.
Deasupra muntelui e numai bolta cerului lucios.
Şi versanţii muntelui ajung până la iad, în jos.
Fiinţele Scorpioni păzesc intrarea în munţi.

Ei cauzează o frică mare. Dacă cineva-i vede, acela moare.
Înfăţişarea lor fioroasă trece pe tot muntele.
La răsăsăritul şi apusul soarelui ei urmăresc soarele.
Când Ghilgameş i-a văzut, teama pe faţă i s-a arătat.
Însă s-a calmat şi de ei s-a apropiat.

Fiinţa scorpion, a chemat femela lui:
„Cel care vine la noi, se trage din zei."
Iară femela i-a răspuns: „Numai două treimi
Este zeu, o treime este om."
Fiinţa Scorpion strigă la cel ce se trăgea din zei:
„Într-o călătorie aşa departe ce-ai plecat?
Rîuri ce sunt nesigure tu ai trecut.
Aici la mine de ce-ai venit? "
„Vreau să vă studiez... Vreau să învăţ...


Aici sunt pierdute 16 rânduri. Când textul se reia, vorbeşte Ghilgameş.

Am venit să-l caut pe Utanapiştim un strămoş al meu,
Ce face parte din Consiliul Zeilor, şi el un zeu.
Şi lui i s-a dat viaţă eternă.
Despre viaţă şi moarte trebuie să-l întreb, să-mi spună pe faţă."
Fiinţa scorpion i-a spus lui Ghilgameş zicând aşa:

„N-a fost niciodată un muritor să poată face o aşa călătorie.
Prin aceşti munţi nimeni n-a trecut în ani o mie.
Şaizeci şi cinci de kilometri în pădure e întuneric.
Întunericul e adânc, şi lumină nu-i deloc.
La răsăritul şi la apusul soarelui... Desişul face întuneric..."

67 de rânduri lipsesc, unde Ghilgameş îl convinge pe
Fiinţa Scorpion să-l lase să treacă.

„Chiar dacă-ar fi să trec cu mare tristeţe, pe frig sau pe căldură...
Să nu pot răsufla...Voi merge înainte. Deschide acea poartă."
Fiinţa Scorpion i-a spus lui Ghilgameş:
„Mergi cu bine, Ghilgameş. Nu-ţi fie frică de munţii Maşu.
Poţi să-i treci, fără restricţie, fără teamă...

Să te ducă piciorele, întreg. Pe-al muntelui defileu...
Spre apus... Spre răsărit, spun eu...
La apusul soarelui, nu se mai vede..."
Cum Ghilgameş a auzit aşa de la Fiinţa Scorpion,
El merse spre răsărit. Lungă era poteca.
Întunericul era adânc. Nici o lumină nu se putea vedea.

Ghilgameş nu putea vedea nimic nici în faţă nici în spate.
Unsprezece kilometri merse... Şi nu era nici o lumină.
Nu putea vedea, nici ce era-nainte, nici ce era în urmă.

Aici sunt pierdute 22 de rânduri.

Douăzeci şi doi de kilometri a mers.
Era întuneric adânc, şi nici-o lumină.
Şi nu putea vedea nici în faţă nici în spate.
Douăzeci şi opt de kilometri a mers.
Era întuneric adânc, şi nici-o lumină.
Şi nu putea vedea nici în faţă nici în spate.

Treizeci şi şase de kilometri a mers...
Era întuneric adânc, şi nici-o lumină.
Şi nu putea vedea nici în faţă nici în spate.

Patruzeci de kilometri a mers şi a hăulit.
Era întuneric adânc, şi nici-o lumină.
Şi nu putea vedea nici în faţă nici în spate.

Cincizeci de kilometri a mers.
Vîntul din nord i-a suflat în faţă
Era întuneric adânc, şi nici-o lumină.
Şi nu putea vedea nici în faţă nici în spate.

Cincizeci şi cinci de kilometri a mers... el e aproape...
Şaizeci de kilometri a mers
Şi a ieşit din pădure înainte de răsăritul soarelui.
Şaptezeci şi unu de kilometri a mers şi totul împrejur era luminos.
Frunzele erau ca lapisazuri.
Şi pomii aveau fructe. Era o plăcere să se uite la ei.

Aici lipsesc 25 de linii, ce descriu grădina în detaliu.

Cedri... agată... de la mare... lapizaz...
Ca mărăcini şi pălămizi... carnelian...
Rubii, hematite... Ca şi... emeralde...
De la mare, Ghilgameş, trecând pe-acolo
El ridică ochiul şi văzu...


Tableta X

Hangiţa Siduri, ce la malul mării stă...
Masa la care se bea bere, pentru ea a fost făcută.
La fel şi cuva de fermentaţie a fost făcută pentru ea.
Pe faţă ea poartă văl, ca nimeni să n-o vadă...
Ghilgameş înconjură hanu uitându-se încolo şi-ncoa.
Purtând piele de leu... el e în carne şi oase ca şi-un zeu.
Însă în suflet, era trist. El a venit de la un drum lung şi greu.
Hangiţa privi la distanţă şi nu-i veni să creadă.
Ea îşi zise în sine fără ca jos să şeadă:
„Sigur că omul acela e vre-un ucigaş. Unde s-o duce acu'? "
Cum îl văzu, hangiţa puse la uşă zăvoru'.
Şi-a-ncuiat uşa cu lacătu'.

Dar larma ce-o făcea ea, îl făcu pe Ghilgameş să asculte.
El ridică bărbia, se uită-mprejur, şi îşi fixă ochii pe ea.
Ghilgameş întrebă hangiţa:
„Hangiţo, ce-ai văzut de te-a făcut să-ţi încui uşa?
Uşa o să-ţi sparg, de nu mă laşi să intru.
Ghilgameş... Pustiul... Şi sparg şi lacătu'."

... Ghilgameş... poartă... Ghilgameş i-a spus hangiţei:
„Eu Ghilgameş, l-am ucis pe Gardian!
L-am făcut praf pe Humbaba, ce locuia în pădurea de cedri.
Am tăiat leii din trecătorile munţilor. Cu taurul m-am luptat
— Taurul ce-a coborât din cer — şi l-am măcelărit."

Hangiţa i-a spus lui Ghilgameş aşa:
„Dacă tu eşti Ghilgameş, cel ce pe Gardian l-a măcelărit,
Dacă tu eşti cel ce l-a ucis pe Humbaba
— Monstrul ce trăia în pădurea de cedri...
Dacă eşti acela ce în trecători de munte leii ai tăiat,
Dacă eşti acela ce te-ai luptat,
Şi ai măcelărit taurul ce din cer a coborât,
Atunci de ce ai privirea tristă şi obrajii supţi?

De ce eşti alb ca varul? De ce ţi-e inima frântă?
De ce-ai în tine aşa tristeţe adâncă?
De ce arăţi ca unul ce vine de la un drum lung şi greu?
Ţi-a uscat faţa vîntul şi gerul, când umblai prin pustiu? "

Ghilgameş aşa i-a spus hangiţei:
„Hangiţo, n-ar trebui să fie supţi obrajii mei?
N-ar trebui ca sufletul să-mi fie zdrobit?
N-ar trebui s-arăt obosit?
N-ar trebui s-am în mine tristeţe adâncă acum?
N-ar trebui s-arăt ca unul ce-i de luni de zile la drum?

Şi gerul şi arşiţa n-ar fi trebuit să-mi uşce faţa?
N-ar trebui să umblu prin pustiu? Acel sălbatic amic al meu,
Ce fugărea măgarii şi panterele-n pustiu,
Noi ne-am unit forţele şi ne-am dus în munţi.
Ne-am lupatat şi l-am măcelărit pe taurul cerului.
L-am ucis pe Humbaba ce locuia în pădurea de cedri.
Noi am tăiat lei în trecători de munte.
Amicul meu la care ţin aşa de mult.
Şi care a trecut cu mine prin greutăţi, Enkidu, la care am ţinut.

El şi cu mine am trecut prin orice greutate.
Şi soarta oamenilor l-a luat prin surpriză
Şase zile şi şase nopţi am bocit după el.
N-am permis la nimeni să-l îngroape
Până când nu i-a căzut din nas o muşiţă.
M-am speriat de felul cum arăta el.
A început să-mi fie frică de moarte.
Şi-am început să umblu prin pustiu.
Mă apăsa ce i s-a-ntâmplat amicului meu.
Aşa că am umblat pe poteci nesfârşite prin pustiu.

Cum aş sta-n tăcere? Nemişcat cum să fiu?
Cel la care aşa mult am ţinut, amicul meu
Praf s-a făcut.
Nu sunt şi eu ca el?
O să adorm şi eu fără să mă mai scol? "

Ghilgameş i-a mai spus hangiţei:
„Spune-mi hangiţo: Asta-i ruta peste mări?
Care sunt hărţile? Dă-mi-le.
Şi de se poate, voi trece mările.
Dacă nu, prin pustiu voi umbla."
Hangiţa i-a spus lui Ghilgameş aşa:

„Până acum n-a mai trecut nimeni.
Nimeni n-a mai trecut mările, de pe timpuri.
Viteazul Soare e singurul ce trece peste mări.
Şi în afară de El, cine altul să treacă?

Este extrem de dificil să treci mările. Căile sunt pline de pericole.
Şi la mijloc sunt apele morţii, ce-ţi încurcă planurile.
Şi chiar de-ai trece mările, ce te faci când ajugi la apele morţii?
Acolo e Urşanabi, barcagiul ce trece peste mări.
Acum el e-n pădure. Culege mentă pentru ceai.
Du-te la el să te vadă. Şi de se poate, treci mările cu el.
De nu, te-ntorci de unde ai venit." Când Ghilgameş auzi toate astea,
Îşi luă securea în mână, scoase sabia de la brâu,
Se strecură, şi făcându-se nevăzut, merse în pădure.
El urmă drumul cu stane de piatră..

Ca o săgeată el ajunse în mijlocul stanelor de piatră
Zgomotul lor putea să se audă din mijlocul pădurii.
Urşanabi, cel cu privirea pătrunzătoare, a văzut...
Când auzi securea tăind, el fugi la Ghilgameş.
El se lovi cu capul... Ghilgameş.

El bătu din palme şi... pieptul lui,
În timp ce stanele de piatră... barca...
... Apele Morţii... marea cea largă...
În Apele Morţii...
La rîul... barca... pe mal...
Ghilgameş i-a spus la Urşanabi, barcagiul... tu...

Urşanabi i-a zis lui Ghilgameş, aşa:
„De ce îţi sunt obrajii supţi, şi privirea aşa de tristă?
De ce ţi-e inima aşa zdrobită, şi arăţi aşa de obosit?
De ce-i aşa de multă tristeţe în inima ta?

De ce arăţi ca unul care vine de departe?
Ţi-a uscat gerul şi arşiţa, faţa?
De ce umbli prin pustiu? "
Ghilgameş i-a spus lui Urşanabi aşa:

N-ar trebui ca obrajii să-mi fie supţi, şi privirea mea tristă?
N-ar trebui s-am inima zdrobită, şi s-arăt obosit?
N-ar trebui să fie tristeţe în inima mea?
N-ar trebui s-arăt ca unul ce-a venit de la drum lung?
Şi n-ar trebui ca gerul şi arşiţa să-mi uşce faţa?

N-ar trebui să umblu prin pustiu?
Amicul meu ce fugărea asini sălbatici prin munţi
— Pantera din pustiu, Enkidu, amicul meu —
Noi ne-au unit şi am mers sus la munte.
Ne-am luptat cu taurul cerului şi l-am măcelărit.
L-am ucis pe Humbaba ce locuia în pădurea de cedri.
Am tăiat lei în trecători de munţi.
Amicul meu la care ţin aşa de mult,
Noi amândoi am trecut prin tot felul de greutăţi.

Enkidu, amicul meu, la care ţin aşa de mult,
A trecut prin orice greutate cu mine.
Soarta omenirii l-a luat prin surpriză.
Şase zile şi şapte nopţi am bocit după el.
Şi n-am lăsat pe nimeni să-l îngroape
Până o muşiţă nu i-a căzut din nas.
Atunci m-am speriat de felul cum arăta.

A început să mă mă ia frica de moarte.
Aşa că am umblat prin pustiu.
Faptul că el a murit, a apăsat cu greu pe mine.
Aşa că am umblat pe lungi cărări prin pustiu.

Cum să nu zic nimic? Pe loc cum să stau?
Amicul meu la care am ţinut, ţărână s-a făcut.
Enkidu, al meu amic, s-a prăpădit.
Nu sunt şi eu ca el? N-o să adorm şi eu şi n-o să mai mă scol? "
Ghilgameş pe Urşanabi l-a-ntrebat:

„Acum spune-mi Urşanabi: care e calea spre Utanapiştim?
Care dintre hărţi arată-această cale?
Dă-mi harta. Dacă-i posibil o să trec marea.
De nu, o să umblu prin pustiu."
Urşanabi i-a spus lui Ghilgameş aşa:

„Mânile tale sunt cele ce nu-ţi permit trecerea.
Tu ai spart stanele de piatră.
Tu ai scos frânghiile ce le ţineau.
Stanele de piatră au fost sparte.
Şi sforile ce le ţineu au fost scoase.

Ia-ţi securea în mână şi du-te în pădure.
Taie trei sute de prăjini de împins,
Fiecare douăzeci şi şapte de metri de lungi.
Curăţă-le, pune-le mânere, şi adu-le la barcă."
Când Ghilgameş auzi aşa, luă securea în mână şi plecă-n pădure.

El a tăiat trei sute de prăjini, douăzeci şi şapte de metri de lungi.
Le-a curăţat şi le-a pus mânere. El le-aduse la barcă.
Ghilgameş şi Urşanabi se urcară în barca acoperită,
Ghilgameş a desfăcut frânghia bărcii şi au plecat pe mare.

În trei zile au străbătut o distanţă, ce ia normal o lună şi jumate.
Urşanabi a ajuns la apele morţii. Urşanabi i-a zis lui Ghilgameş:
„Opreşte-te din ce faci Ghilgameş. Ia o prăjină.
Însă fi atent să nu-ţi intre mâna-n apele morţii...

Mai ia-o şi pe-a doua, pe-a treia şi prăjina a patra.
Ia-o şi pe-a cincea, pe-a şasea, şi pe prăjina a şaptea.
Ia-o şi pe-a opta, pe-a noua, şi pe prăjina a zecea.
Ia-o şi pe-a unsprezecea, şi pe-a doisprezecea prăjină."
Şi una câte una, Ghilgameş a luat o sută douăzeci
Până când n-a mai avut nici una.

Atunci el îşi desfăcu brâul ca să...
Ghilgameş şi-a dat jos cămaşa
Şi a ţinut-o pe catarg cu mâna.
Utanapiştim se vedea la orizont
Cu mintea frământată, îşi zise cu surprindere:

„De ce sunt sparte în bucăţi stanele de piatră de pe barcă?
De ce e la vântrele, unul ce nu e stăpânul?
Cel care vine, nu e unul dintre oamenii mei...
Mă tot uit dar nu... Mă tot uit dar nu...
Mă uit..."

Aici lipsesc mai multe rânduri.

Utanapiştim îi zise lui Ghilgameş: „De ce-ţi sunt obrajii supţi?
De ce eşti trist la faţă? De ai inima aşa zdrobită
Şi arăţi aşa de obosit? De ce s-a strâns în tine aşa tristeţe?
De ce arăţi ca unul ce vine de la drum lung?
Gerul şi arşiţa ţi-au ars faţa? Ai umblat prin pustiuri?

Ghilgameş i-a răspus lui Utanapiştim zicând:
N-ar trebui ca obrajii să-mi fie supţi şi privirea mea tristă?
N-ar trebui s-am inima zdrobită, şi s-arăt obosit?
N-ar trebui să fie tristeţe adâncă-n inima mea?
N-ar trebui s-arăt ca unul ce-a venit de la drum lung?
Şi n-ar trebui ca gerul şi arşiţa să-mi uşce faţa?
N-ar trebui să umblu prin pustiu?

Amicul meu ce fugărea asini sălbatici prin munţi
— Pantera din pustiu, Enkidu, amicul meu —
Noi ne-au unit şi am mers sus, la munte.
Ne-am luptat cu taurul cerului, şi l-am măcelărit.

L-am ucis pe Humbaba ce locuia în pădurea de cedri.
Am tăiat lei în trecători de munţi.
Amicul meu la care ţin aşa de mult,
Noi amândoi a trecut prin tot felul de greutăţi.

Enkidu, amicul meu, la care ţin aşa de mult,
A trecut prin orice greutate cu mine,
Soarta omenirii l-a luat prin surpriză.
Şase zile şi şapte nopţi am bocit după el.
Şi n-am lăsat pe nimeni să-l îngroape
Până nu i-a căzut o muşiţă din nas.
M-am speriat de felul cum arătá.

A început să-mi fie frică de moarte. Aşa că am umblat prin pustiu.
Faptul că el a murit, a apăsat pe mine cu greu.
Aşa că am umblat prin pustiu pe cărări lungi.

Cum să nu zic nimic? Cum să stau pe loc?
Amicul meu la care am ţinut, s-a făcut ţărână.
Enkidu, al meu amic, s-a prăpădit.
Nu sunt şi eu ca el? N-o să adorm şi eu şi n-o să mai mă scol?

Nici nu mă apropiasem de han şi mi s-au rupt hainele de pe mine.
Urşi, lei, tigri, cerbi, cerbi roşii, pantere, hiene,
Şi câte şi mai câte animale sălbatice am omorît.
Le-am mâncat carnea, şi m-am înfăşurat cu pieile lor.
Poarta durerii trebuie închisă cu zăvorul,
Şi sigilată cu smoală şi bitum.

Cât despre mine să dansez... Pentru mine, din păcate o să scoată..."
Utanapiştim l-a-ntrebat pe Ghilgameş aşa:
„De ce eşti aşa de trist?
Tu te tragi din zei şi din oameni.

Cine-a făcut? ... Ca tatăl şi mama ta?
Tu ai aflat, Ghilgameş, că odată a fost ales un nărod în Consiliu...
Însă nărodului i-au dat reziduri în loc de lucruri de calitate,
Lucruri ieftine i-au dat şi l-au îmbrăcat cu zdrenţe...
Şi în loc de soare, pentru că el n-avea minte...
El nu putea să fie consultat în nici un domeniu...
Ai grijă de acest lucru Ghilgameş.
Domnul zeilor, Soarele, ascunde luna de la vedere...
Zeii nu dorm nicicând...

Zeii au probleme... Demult s-a stabilit...
Tu-ţi faci probleme singur... ajutorul tău... Dacă Ghilgameş... Templul zeilor... Templul zeilor sfinţi...
Zeii... omenire, ei au luat... pentru soarta ei.

Tu ai navigat fără-ncetare. Spune-mi ce ai?
Tu te distrugi prin aşa muncă grea. Te umpli de amărâciune.
Şi îţi aduci viaţa ta lungă la un sfârşit neaşteptat.
Omul se sfârşeşte cum se rupe trestia în mâni.
Tinerul cel finuţ şi fata cea frumoasă, toţi îmbătrânesc şi mor.
Nimeni nu vede moartea. Nimeni nu-i vede faţa.
Nimeni nu-i aude vocea.
Însă moartea necruţătoare vine şi ia omul.

Cât timp ne ia să construim o casă?
Cât timp ne ia să punem pecetea pe un document?
Cât timp le ia fraţilor să-mpartă moştenirea?
Cât timp va mai fi invidie pe pământ?
Cât va ţine inundaţia când se revarsă rîul peste maluri,
Încât bondarul să poată zbura pe rîu în jos?
Ochiul ce se uită în ochiul soarelui, nu poate să mai vadă.

Cât de asemănător cu moartea este somnul.
Imaginea morţii nu se poate descrie.
Aşa şi tu: eşti o fiinţă umană, un om.
După ce Enlil a binecuvintat.
Anunnaki, zeii cei renumiţi, s-au adunat.
Mammetum e ceea care dă destinul oamenilor— ea decide.
Ea* a decis viaţa şi moartea, însă timpul morţii nu ni-l spune."

* Ea (Enki, Nudimmud) - zeul apelor.

Tableta XI
Povestea potopului.

Lui Utanapiştim, Ghilgameş i-a spus aşa:
„Mă uitai la tine, şi-mi pare cunoscută faţa ta.
Tu nu eşti altfel. Tu eşti ca şi mine.
Am vrut să mă lupt cu tine.
Dară, braţul meu e nepotincios de-a te lovi.

Spune-mi, cum se face că tu eşti în Consiliul Zeilor.
Şi tu ai găsit viaţă lungă. Bine e să găseşti viaţă eternă."
Utanapiştim îi spuse lui Ghilgameş:
„Ghilgameş, o să-ţi dezvălui multe lucruri ascunse.
Secretul zeilor, am să ţi-l spun.

Tu desigur că ştii de acea citadelă: Şuruppak,
Ce este situată pe malurile rîului Eufrat.
Citadela este antică, şi acolo-au stat zeii.
Inimile Zeilor cei puternici,
I-a făcut să aducă potopul.

Tatăl zeilor, Anu, a şoptit un jurământ să ţină totul secret.
Ninurta era Şambelan. Viteazul Enlil era sfătuitor.
Ennugi era Ministru al Canaleleor, la zei.
Ea*, prinţul cel deştept, nu era în jurământ cu ei.
Aşa că discuţia din Consiliul Zeilor el a repetat-o la casa de papură.

* Ea (Enki, Nudimmud) - zeul apelor.

Casă de papură, casă de papură! Pereţi, pereţi!
O, Şuruppak, fiu al lui Ubartutu:
Dărâmă casa şi construieşte-ţi o arcă.
Lasă acele avuţii şi caută fiinţe vii.
Ţine fiinţe vii. Nu ţine seama de avuţii.
Fă posibil, ca toate să le urci în arcă vii.

Arca ce o s-o construieşti la insisteţele mele,
Dimensiunile să fie egale între ele.
Lungimea să corespundă cu lăţimea.
Acoperă-o deasupra cum e Apsu*.
Am înţeles şi eu, Doamne Ea.

* Apsu - ocean de sub pământ.
Cel ce a făcut cerurile şi pământul în mitologia Sumeriană.

Doamne, în felul ăsta e comanda ce ne-ai dat-o.
Eu o să-o studiez în amănunt şi-o execut întocmai.
Însă ce să spun citadelei, publicului, şi Consiliului? "
Atunci zeul Ea zise: „Spune-le aşa.

Se pare că Enlil mă dă afară,
Şi nu mai pot locui în citadela voastră.
Nici măcar n-am voie să calc pe pămantul lui Enlil.
O să călătoresc la Apsu, cu Domnul Ea o să locuiesc.
Şi o să ploaie din abundenţă peste voi, mult peşte şi multe păsări.

O să vă aduc o recoltă plină de prosperitate.
Dimineaţa, o să curgă pâne din cer.
Seara va cădea grâu cu cánta."

Toată ţara se adună pe lângă mine,
De cum străluci a dimineţii auroră
Tâmplarul îşi căra toporul,
Păpurarul îşi căra cutea să ascută,
Copilul căra sforicele de legat,
Cei mai fără putere, făceau şi ei ce se puteau. Oamenii au lucrat.
În a cincea zi, i-am întins exteriorul. Era pe un câmp.

Pereţii la arcă erau de înălţime: zece ori câte patru metri jumate.
Părţile de la bază era de zece ori a fiecărei lungime.
I-am schiţat structura interioară, am desenat diagrama ei.
I-am pus la dispoziţie şase punţi. Am împărţit-o pe şapte nivele.
Am împărţit partea centrală în nouă părţi.
În partea de mijloc am pus cepuri să ţină apa afară.
Am pregătit prăjinile de împins. Ce era esenţial am învelit.
De trei ori câte şase sute de măsuri de bitum am turnat.

Am turnat în cazanul de bitum,
De trei ori câte trei mii şase sute de măsuri de smoală.
Erau trei mii şase sute de grinzi rezistente
Cu butoaie în care erau uleiuri vegetale.
Aparte de trei mii şase sute de măsùri de ulei ce consumau ei.
Şi de două ori, trei mii şase sute de măsuri de ulei
Am împărţit la cei de pe arcă.

Am măcelărit bivoli pentru carne, şi zi de zi am tăiat oi.
Le-am dat lucrătorilor bere blondă parcă-ar fi fost apă din rîu,
Le-am dat vin, şi ulei
Ca să poată petrece şi ei Festivalul Anului Nou.
...Şi am pus mâna pe untură...
Arca a fost terminată la apusul soarelui.
Lansarea pe apă a fost mai dificilă.

Am împins-o pe tăvălugi,
Şi luam tăvălugi din spate şi-i puneam în faţă,
Până când două treimi din arcă a intrat în apă.
Şi câte am încărcat pe arcă... Cât argint am încărcat pe ea.
Cât aur am încărcat pe ea. Câte fiinţe am încărcat pe arca mea.
Pe toţi cei apropiaţi şi la care ţineam, îi aveam în arcă.

Toate animalele sălbatice şi animalele domestice, şi meseriaşi
Au trebuit să fie puşi în arcă. Soarele a apus la timpul potrivit.
O să las dimineaţă o ploaie cu pâne.
Şi seara o să vărs grâu cu cànta.
Întraţi în arcă şi sigilaţi intrarea.
Timpul prezis a sosit.
Dimineaţa, Zeul Soare a lăsat, să cadă pâne din cer.
Seara, a lăsat să cadă grâu cu cànta.
M-am uitat să văd cum e timpul afară.
Era înfricoşător să mă uit.

Am intrat în arcă şi am sigilat intrarea.
Pentru etanşarea ce a făcut-o la arcă,
I-am dat palatul meu cu tot era în el,
Lui Puzuramurri, meşterul naval.
Cum aurora dimineţii a-nceput să lucească,
Apăru un nor negru la orizont.

Adad* huruia în acel nor. Şullat şi Haniş mergeau înaintea lui.
Mesageri se duceau peste munţi şi peste văi.
Erragal a scos stâlpii de ancorare.
Şi-nainte a venit Ninurta şi a făcut ca apa să se reverse peste diguri.

* Adad (la Canaaniţi Hadad, la Hurriani Teşub, la Egipteni
Reşef, Rimmon) - zeul furtunii, fiul lui Anu.

Zeii Anunnaki s-au ridicat, şi au dat foc la pământ cu ale lor flăcări.
Undele de şoc s-au întins de la ce făcuse Adad, şi-au cuprins cerul.
Şi tot ce-a fost aprins, s-a stins.
Vîntul de la sud a suflat toată ziua...
Sufla aşa de tare că muntele în apă s-a-necat.
Oamenii au fost copleşiţi ca-ntr-un atac.
Nimeni nu-şi vedea pe cei apropiaţi.
Ei nu se mai puteau vedea pe un aşa torent de ploaie.
Zeii au fost speriaţi şi ei de potop, de o aşa furtună.
Şi s-au retras urcându-se la cer, la Anu.

Zeii se retrăgeau ca şi cânii, ascunzându-se pe după múri.
Iştar ţipa ca o muiere în chinurile unei naşteri.
Amanta Zeilor, striga cu o voce dulce:
„Vai, praf s-au făcut zilele de demult.
Pentru că am zis lucruri rele în Consiliul Zeilor.
Cum am putut să zic aşa lucruri rele în Consiliul Zeilor?
Să ordon o astfel de catastrofă, să-mi distrug oamenii mei.
De abia am apucat să-i aduc pe lume,
Şi ei umplură marea ca o mulţime de peşti."

Zeii — cei de neamul Anunnaki* — şi ei plîngeau cu ea.
Zeii stăteau jos cu umilinţă, şi plîngeau,
Plîngeau în hohote, de belea.
Le ardeau buzele, uscate de sete.
Şase zile şi şapte nopţi a fost vînt.
Potopul şi vijelia au strivit pământul.
Când a sosit ziua a şaptea, furtuna lovea şi mai puternic.
Furtuna era ca la război, luptându-se cu sine, ca o femeie ce naşte.
Deodată, marea deveni calmă. Uraganul şi potopul au cedat.
M-am uitat împrejur toată ziua. Calmul s-a lăsat peste tot.
Şi toată omenirea s-a făcut pământ.

Anu - În Sumeriană: cer, zeu al cerului, tată şi domn al zeilor.
El este fiul lui Anşar şi Kişar. El locuieşte în al treilea cer. Templul
Eanna din Uruk a fost dedicat pentru el şi consoarta sa.
Prima lui consoartă a fost Antu. Cu ea i-a făcut pe Anunnaki*.

Pământul era aşa de neted, ca un câmp întins.
Am deschis o uşă de ventilare. Intră aer curat
Şi lumina zilei îmi căzu pe o parte de nas.
Am căzut în genunchi şi am stat aşa plîngând.
Îmi curgeau lacrimi pe obraji.
M-am uitat pe întinsul mării să văd ţărmul.
Şi la şaizeci de kilometri a apărut o porţiune de ţărm.
Arca se prinse cu putere pe muntele Nimuş.
Muntele Nimuş, ţinu de arcă şi n-o lăsă să mişte.
O zi, a doua, muntele Nimuş ţinu de arcă şi n-o lăsă să mişte.
A treia zi, a patra, muntele Nimuş ţinu de arcă şi n-o lăsă să mişte.
A cincea zi a şasea muntele Nimuş ţinu de arcă şi n-o lăsă să mişte.

Am dat drumul unui porumbel în a şaptea zi, .
Porumbelul a zburat, însă a venit înapoi.
Şi a venit înapoi, că n-a găsit pe ce să stea.
Am dat drumul unui corb. Corbul zbură, văzu cum scad apele.
Corbul a mâncat ceva, s-a scărpinat, s-a ridicat şi s-a coborît,
Însă n-a mai venit înapoi.
Am trimis multe păsări în toate direcţiile. Am sacrificat o oaie.

Am ars tămâie, am adus ofrandă în faţa muntelui
Ce se ridica la cer.
În şapte şi încă şapte vase am pus eu ofranda.
În vase şi în foc am pus papură, aşchii de cedru şi mirt.
Zeii au mirosit aroma cea dulceagă.
Şi zeii se strânseră ca muştele pe o oaie sacrificată.
Chiar atunci veni şi Beletili. Un pat în aer ea ridică,
Pe care Anu îl făcuse pentru plăcerea Lui.
O, zei, acum că am acest lapizlas în jurul gâtului,
Desigur că n-o să uit.
O să-mi amintesc de aceste zile, şi nu le uit niciodată.
Zeii or veni la ofranda de tămâie.
Dar Enlil n-are voie să vină.
Pentru că a cauzat potopul fără să i-a tot în consideraţie.
Şi a trimis distrugerea totală a oamenilor mei.
Şi Enlil tocmai sosi acolo.

Enlil s-a supărat când a văzut arca,
El era plin de supărare pe zeii Igigi*.
De ce-au scăpat fiinţe vii?
Omul nu trebuia să scape distrugerii.
Ninurta s-a adresat viteazului Enlil.
Cine altul în afară de Ea a putut plănui aşa ceva?
Ea este acel ce ştie orice maşinaţie.

* Igigi - zei care trăiau în cer.
Lor li s-a dat însărcinarea să sape cursurile rîurilor.

La l-a întrebat viteazul Enlil: Tu ai fost acela?
O, cel mai viteaz şi mai înţelept dintre toţi zeii.
Cum ai putut s-aduci potopul fără să te gândeşti?
„Acuză-l de-ncălcare pe cel ce a-ncălcat.
Pe păcătos acuză-l de păcat.
Însă cel puţin fie-Ţi milă.
Lasă omenirea să-şi urmeze soarta.
Ai răbdare, că pe ei şi aşa o să vină să-i ia moartea.
În loc s-aduci potopu' şi să termini cu ei,
N-ar fi mai bine ca numărul lor să-l micşorezi cu lei?

În loc să-aduci potopu', şi să termini cu ei,
Nu-i mai uşor ca lupii să-i mânce ca pe miei?
În loc să-aduci potopu', şi să termini cu ei,
Nu-i mai uşor cu-o foamete să scapi de-aşa mişei?
În loc să-aduci potopu', şi să termini cu ei, aşa.
Nu-i mai uşor ca Erra, contagioasa, să-i ia?
Nu eu am fost aceea ce a divulgat secretul Marilor Zei.
Eu am făcut ca Atrahasis să viseze. Şi el a auzit secretul zeilor.
Atunci, discuţia ar trebui să fie despre el."

Enlil a intrat în arcă. Şi ţinându-mă de mână mă făcu să mă înalţ.
El a înălţat-o şi pe muierea mea ce vru să-ngenunchieze lângă mine.
Enlil ne-a atins frunţile cu mâna şi ne-a binecuvintat.

Utanapiştim era o fiinţă umană la-nceput.
Însă Utanapiştim a devenit zeu ca şi noi.
Lasă-l pe Utanapiştim să stea la gura rîurilor.
Ne-a luat şi ne-a dus la gura rîurilor.

Aşa că acum o să afli viaţa ce-ai căutat.
Cine-o să să se roage la zei pentru tine?
Aşteptă. Să nu stai jos şase zile şi şapte nopţi.
Şi imediat el stătu cu capul pe genunchi.
Somnul căzu pe el ca ceaţa.

Utanapiştim i-a spus muierii lui aşa:
Uite acolo, la tinerul ce voia viaţă eternă.
Somnul s-a lăsat pe el ca ceaţa.
Muierea i-a spus lui Utanapiştim aşa:
Scoală-l. Atinge-l cu mâna.

Lasă-l să plece înapoi de unde a venit.
Lasă-l să plece în ţara lui pe poarta pe care a intrat.
Utanapiştim i-a zis muierii aşa:
„Oamenii sunt înşelători, şi te vor înşela.
Scoate pâni din cuptor şi punele la capu' lui.
Şi notează pe perete, fiecare zi pe care-o doarme."

Ea a scos pânile din cuptor şi i le-a pus la cap.
Şi a notat pe perete fiecare zi cât el stătea-n repaos.
În prima zi, pânea a fost uscată.
A doua zi n-a mai a fost proaspătă.
A treia zi pânea a fost umedă.
A patra zi, pânea s-a albit.

P-a cincea pâne a crescut mucegai.
A şeasea pâne era încă proaspătă.
Pânea a şaptea...
Deodată el îl atinse şi Ghilgameş se trezi.
El îi spuse lui Utanapiştim:
Când somnul a căzut pe mine, tu m-ai şi trezit.

Utanapiştim i-a spus lui Ghilgameş, aşa:
„Uite aici. Numără pânile.
Ar trebui să şti ce-i scris pe perete.
Prima ta pâne a fost uscată. A doua a fost veche.
A treia pâne a fost umedă. A patra pâne s-a albit.
A cincea pâne s-a mucezit. A şeasea e încă proaspătă.
A şaptea pâne... Deodată te-am atins şi te-ai trezit."
Ghilgameş i-a spus lui Utanapiştim:
„O, vai de mine, Ce să fac?
Utanapiştim, unde să plec?
Hoţul de cadavre a pus mâna pe mine.
Moartea stă în odaia mea.
Şi oriunde aş pune piciorul, moartea e acolo.
Mă-ntorc acasă cu mâna goală."

Utanapiştim i-a spus lui Urşanabi, barcagiul:
„Să dea zeii ca portul să te respingă.
Să dea zeii ca aducerea bărcii la port să-ţi eşueze.
Să dea zeii ca tu să nu mai poţi merge la mal.
Omul, plin de păr, ce merge înaintea ta, îşi încinge brâul.
Pieile de animale i-au ruinat pielea lui cea frumoasă.
Ia-l Urşanabi, şi du-l la locul de spălat.

Lasă-l să şi-l spele părul încâlcit ca a lui Ellu.
Lasă-l să-şi arunce pieile de pe el în valurile mării.
Lasă să-şi condiţioneze pielea cu uleiuri fine.
Lasă banda din jurul capului să-i fie nouă.
Lasă-l să-şi ia haine ce i se cuvin, cele regale.

Până se duce la citadela lui, până când pe cale-i el pleacă,
Ai grijă ca să nu se păteze haina lui regală.
Las-o să fie nouă fără nici o pată."
Urşanabi l-a luat pe Ghilgameş şi l-a dus la locul de spălat.
El şi-a spălat părul plin de cârlionţi ca a lui Ellu.
El şi-a aruncat pieile de animale şi le-a luat valurile.

El şi-a condiţionat pielea cu uleiuri fine.
Şi în jurul capului şi-a pus o bandă.
Şi-a pus o haină demnă de el, elegantă.
Până când a plecat la citadela lui,
Până a plecat la drum, haina a rămas fără pete.
Era curată de sus până jos.

Ghilgameş şi Urşanabi s-au urcat în barcă
Şi au plecat spre mare.
Muierea i-a zis lui Utanapiştim:
Ghilgameş a venit la noi, frânt de oboseală.
Ce poţi să-i dai ca să se-ntoarcă-n ţara lui în mod onorabil?
Gilgameş a ridicat o prăjină de împins şi aduse barca la mal.

Utanapiştim i-a spus aşa:
„Ghilgameş, tu ai venit la noi frânt de oboseală.
Ce să-ţi dau să iei cu tine-n a ta ţară?
O să-ţi spun un lucru ce e ascuns.
E o plantă ca un arbust ţepos,
A cărei ţepi înţeapă ca un trandafir.
Dacă mânile tale or să atingă acea plantă, o să fi tiner."
Auzind asta, Ghilgameş, a luat un tub de la Apsu.
Şi şi-a pus greutăţi la picioare, şi a sărit în apă.
Greutăţile l-au tras în jos în adâncuri.
Când a ajuns la fund, luat o rămurică şi s-a-nţepat la mână.
A tăiat frângia de care atârnau pietrele şi l-a împins apa afară.

Ghilgameş i-a spus lui Urşanabi cel cu barca:
„Planta asta luptă cu descompunerea.
Cu ea un om poate trăi la nesfârşit.
O s-o duc la ai mei la adăpostul din Uruk.
O să pun un om bătrân s-o mânce, să fac probă.
Planta se chiamă: Bătrânul întinereşte iară.

Apoi o mânc şi mă fac tiner."
La o sută zece de kilometri s-au oprit de prânz.
La o sută şaizeci şi cinci de kilometri au oprit să doarmă.
Văzând un izvor şi cât de răcoritoare era acea apă,
Ghilgameş a intrat să se scalde.

Un şerpe a mirosit parfumul plantei,
Şi fără să facă zgomot a luat-o şi a plecat cu ea.
În timp ce o târa, i-a rupt ţepile.
Ghilgameş a plîns, şi a stat jos.
Lacrimi mari îi curgeau pe obraji.

„Sfătuieşte-mă, o, barcagiule Urşanabi!
Pentru cine-au muncit mânile mele, Urşanabi?
Sângele-n mine pentru cine-a fiert?
Nici un lucru bun n-am putut să fac.
Însă am făcut o faptă bună pentru leul ţării.

Acum, fluxul e la o sută de kilometri depărtare de la mal.
Cum am deschis canalul mi-a îndreptat echipamentul spre el.
Ce să găsesc să-mi servească în loc de hartă?
Mă întorc din călătoria pe mare,
Şi las barca la mal."

S-au oprit la prânz, la o sută şaizeci de kilometri.
Au înnoptat la o sută douăzeci de kilometri.
Şi-au ajuns apoi la adăpostul din Uruk.
Ghilgameş i-a spus lui Urşanabi, barcagiul:

„Urcă-te, Urşanabi, urcă-te pe murul din Uruk şi plimbă-te.
Examină fundaţia. Inspectează cu atenţie construcţia de cărămidă.
Nu-i aşa că peste tot e ridicat cu cărămidă arsă la cuptor?
Nu-i aşa că ei înşişi, cei şapte înţelepţi i-au făcut schiţa?

Cinci kilometri jumate citadela se-ntinde,
Grădina de palmieri cam tot atât cuprinde.
Cinci kilometri jumate câmpia-ntinsă trece.
Templu zeiţei Iştar are curtea pe-optsprezece..."

Sfârşit