LA PLECARE Poem by Nicolae Coande

La sfîrșitul vremurilor, crede Danilo Kiš, vom vorbi în ebraică,
„limba începuturilor și a sfîrșitului",
dar nu ne spune cu cine vom vorbi cui ne vom adresa in articulo mortis
în fața cui vom cerși extrema uncțiune la presimțirea căldurii atomice a morții -
însă nu cred că vom vorbi mai degrabă vom bănui un fel de vorbire
un nou miros necunoscut ca atunci cînd mergi în ținuturi străine
unde oamenii se uită la tine ca la un străin curios
un frison al materiei în clipa cînd cineva suflă peste o foaie umezită
înainte de scrie ceva neimportant.
Totul se va petrece lent ca-n zilele cînd începi să înveți o nouă limbă
sau scrierea după dictare - de data aceasta fără graba clopoțelului răutăcios -
o tablă neagră va sta în fața noastră și vom ieși după alfabet
chemați de o voce care se aude doar în capul nostru cuplat la
capetele celor din jur
o mare de țeste care percep același sunet limpede al unui final multiplu
ca fumul de țigară stîrnind pasiuni noi sau trezindu-le pe cele uitate
și îmi permit să cred că nu va fi „un sfîrșit", dragă Danilo,
ci mai multe ca unul fiecare în capul românului polonezului
sau ucraineanului maghiarului sau vorbitorului de idiș
în vreme ce psalmodiază o rugăciune pentru cei morți.
Kaddish-ul tuturor în limba grea a asfințitului de lume.
Pe tablă fiecare va scrie numele secret cu care a fost strigat cîndva
în vis de cineva care putea să-i fie mamă dar nu era.
Aceste nume nu se cunosc aici pe pămînt dar au dulceața lor
odată scrise și noi vom ști că sînt cu adevărat ale noastre
și că am fost strigați astfel de cel ce ni le-a dat odată și acum
ni le redă și nouă.
E ca atunci cînd plouă pentru fiecare și toți simt în același fel
că sînt mîngîiați. În ploaie oamenii sînt frați, dar se usucă fiecare
pe frînghia lui.
Așa cred eu că stau lucrurile la plecare - sîntem îmbăiați și primeniți
și nimeni n-are nici o supărare.