BATAIA Poem by Ion Mureşan

"Ţi-am fost ca un frate, mă, porcule,
ţi-am adus flori cînd te-ai însurat,
ţi-am fost martor la divorţ şi tu . . ."
Mai mult nu aud, căci bucătăreasa dă muzica mai tare,
dar îl văd pe celălalt cu lacrimi în ochi,
cum se întinde peste masă şi sărută mîinile omului cu cravată,
cum dă din cap în semn că da, da, da s-a stabilit, e un porc.

Apoi pleacă fruntea şi brusc pare că e într-un oraş îndepărtat,
stă pe o terasă galbenă şi prăfuită, priveşte cerul
şi nu ştie cum să încheie o scrisoare către binefăcătorul său,
deci scrie: "Cu dragoste şi cu recunoştinţă veşnică, Grigore".

În omul cu cravată parcă a intrat dracul.
Îl prinde pe celălalt de nas şi-i ridică faţa:
"Ia, să-ţi mai văd ochişorii de rahat!", zice.
Apoi îl ia de-o ureche şi-l scutură de-i zboară basca din cap,
îi toarnă rachiu pe chelie şi i-o şterge cu şerveţelul boţit
şi iar îl scutură de ureche
şi-şi smulge un nasture de la haină, îl pune-n pahar
şi îl dă chelului să-l înghită, ca pe o aspirină.
"Lasă-l, domnu inginer, pe amărîtul ăla în plata Domnului!" - strigă chelnerul,
dar parcă a intrat dracul în domnu inginer:
"Tu ce te bagi, mă, e prietenul meu, cheluţul, şi fac ce vreau cu el!"
Îl prinde iar pe cheluţ de urechi şi-l scutură,
Apoi îl sărută apăsat pe gură,
apoi face un pas înapoi,
ca şi cum ar vrea să-l admire
şi-i dă un pumn în nas, cu toată puterea.
Plici! face capul cheluţului pe ciment.
"L-ai mîncat fript - zice chelnerul - l-ai mîncat fript, uite
cum îi bulbucă sîngele pe nas!"

Brusc,cheluţul e de trei săptămîni în sanatoriu, stă pe balcon
înfăşurat în pături din păr de cămilă, priveşte munţii înzăpeziţi,
îşi aprinde o ţigarertă "Maria Mancini" şi meditează:
"Trebuie să ne îmbrăcăm mereu în negru,
să avem relaţii sobre şi formaliste cu oamenii,
să cinstim viaţa şi moartea, da, da, viaţa şi moartea
şi progresul!"

În omul cu cravată parcă a intrat dracul:
rade cu palma de pe masă scrumiera, sticla cu vodcă, paharele,
scoate un briceag din buzunar şi strigă cu glas piţigăiat:
"Mă, io-s reîncarnarea lui Hegel şi a fraţilor Petreuş
într-o singură persoană, mă, nu vă puneţi cu mine!"
"Hegel, Hegel, Petreuş, da, da!
Hegel, Hegel, Petreuş!",
boscorodeşte bătrînul de la masa mea,
pe sub pălăria de fetru,
şi mă învăluie cu o privire albastră ca marea,
şi ridică halba şi mi-o trăzneşte în cap.
"Admirabil, absolut admirabil!", îl mai aud apoi de sub masă.

Aici sub masă e pace, te poţi ridica asemeni soarelui,
glorios deasupra zilei.
"Aici sub masă e casa noastră, zice sora mea, eu îmi aleg
perniţa cu flori roşii, tu perniţa cu flori albastre,
în colţul acesta îmi aranjez eu sobiţa, crăticioarele şi farfuriile,
lîngă sobiţă pun păpuşile, ursuleţul şi rochiţele,
tu îţi aranjezi în colţul tău grămada de lemne, securea,
grajdul cu bivolii, furca şi fînul şi carul de la bunicul,
aici lîngă piciorul mesei pui lădiţa cu ciocanul, cleştele şi cuiele.
Pe pătură, lîngă locul unde ziceam că e fereastra,
prindem cu acul iconiţa cu Sfînta Maria.
Acum tu ieşi de sub masă.
Ziceam că eu sînt foarte obosită şi fac de mîncare.
Tu vii de la cîrciumă beat.
Cîinele nu te latră că te ştie ca pe un cal breaz.
Intri în casă.
Scuipi pe jos.
Înjuri înjurături frumoase.
Arunci ţigara aprinsă, ţigara ‘ărăşeşti' în oala cu supa de găină.
Eu îţi zic: Beţivanule, nenorocitule, nu ţi-e ruşine,
că te văd şi te aud copiii cum scoţi gunoaie pe gură,
şi puţi ca porcu, precis ai făcut iar pe tine!
Acum tu te faci că-mi dai o palmă,
dar te răzgîndeşti.
Iei din găleţică o cană cu apă şi o bei pe nerăsuflate.
Te arunci îmbrăcat pe perniţa cu flori albastre şi sforăi cumplit.
Doamne, cu ce ţi-am greşit? zic eu
şi îmi iau copilaşii de mînă, păpuşa fetiţă şi
păpuşa băieţel şi mergem să dormim la mama.
Acum e dimineaţă, tu vii să ne cauţi.
A venit tata!
strigă copiii, adică păpuşile, în locul cărora strig eu,
tu te pui în genunchi de faţă cu toate păpuşile,
îţi ceri iertare şi zici că nu o să mai faci.
Eu te mîngîi pe chelie,
luăm copilaşii de mînă,
tu iei de mînă păpuşa fetiţă,
eu iau de mână păpuşa băieţel
şi ne întoarcem acasă.
Peste două săptămîni ne jucăm din nou.
Acum nu mă mai joc,
‘ciurcu-mă nu mă mai joc,
trag o linie de foc!',
că tu înjuri şi scuipi şi sforăi
de parcă ai fi un beţiv adevărat,
şi mă duc să te spun la mama!"

Acum nu mai stă nimeni pe scaune,
căci scaunele zboară din perete-n perete,
şi sticle dulci şi firave pahare ca pulpa de adolescentă, zboară
în stoluri lungi şi ciripesc, şi pleoscăie ca peştii,
şi gemete şi bufnituri şi oftaturi se-aud de parcă
un zeu şi o zeiţă ar face dragoste-n grădini îndepărtate.
Şi toţi dansează peste cioburi, doi şi cu doi şi-n grupuri,
şi-n mijloc domnul inginer şi chelnerul desculţ la un picior, se pupă. Şi zice
chelnerul: "Ai mînă grea!". Şi
zice inginerul: "Dar şi tu, pocneşti cu competenţă amăsurată!
Dau eu un rînd!"
Şi dansul încetează.

Acum ei nu se mai cunosc,
căci dintr-o dată sunt cu mult mai tineri
şi apoi oraşul în care beau e atît de neînsemnat
că din greşeală a fost înscris pe harta altei ţări,
ţară, la rîndul ei, atât de neînsemnată
încît geoagrafii au înscris-o pe harta unui continent aiurea
unde-au găsit un loc mai liber pe un fir de apă
ceva mai depărtat de ţările din preajmă.


"Pss, pss!", sub masa de alături
cheluţul se şterge pe faţă cu mîneca de sîngele închegat.
"Pss, pss!" şi îmi zîmbeşte fericit şi-mi trage cu ochiul.
Cu ochiul stîng, o dată.
Cu ochiul drept, o dată.