Ion Mureşan

Alas, the poor, poor alcoholics,
to whom no one has a good word to say!
But especially, especially in the morning,
...

It is an enchanted night.
The moon quivers in my glass, yellow and full.
I dip my finger in my glass.
...

What a won-der-ful place for weeping and smoking you have here!"
I said to the barman, for oftentimes, at the table by the window,
late at night, I have sighed,
...

It is all that I have forgotten, the rubble, the dross,
that actually embodies reality.
The things and the deeds my teeth were unable to gnaw,
the knives unable to slice, from these
...

Tot ceea ce am uitat, molozul, zgura, resturile
constituie într-adevăr realitatea.
Lucrurile și faptele pe care dinții nu le-au putut roade,
cuțitele nu le-au putut înjumătăți, din aceste
produse ale uitării
pe care ghearele obosite le scot mereu din baia
de acid a memoriei
și le aruncă cu scârbă afară, numai din acestea
se poate constitui o lume nouă.

Șanțuri și gropi, șanțuri și gropi,
sălbăticiune leneșă cuibărită între fragmente
delicate de pulpe și coapse
între sâni desperecheați, de diferite mărimi
și culori, șanțuri și gropi,
trupul meu îmbătrânit într-o neagră dantelă îl înfășor
și uitându-l pe vecie, îl renasc.
...

"Ţi-am fost ca un frate, mă, porcule,
ţi-am adus flori cînd te-ai însurat,
ţi-am fost martor la divorţ şi tu . . ."
Mai mult nu aud, căci bucătăreasa dă muzica mai tare,
dar îl văd pe celălalt cu lacrimi în ochi,
cum se întinde peste masă şi sărută mîinile omului cu cravată,
cum dă din cap în semn că da, da, da s-a stabilit, e un porc.

Apoi pleacă fruntea şi brusc pare că e într-un oraş îndepărtat,
stă pe o terasă galbenă şi prăfuită, priveşte cerul
şi nu ştie cum să încheie o scrisoare către binefăcătorul său,
deci scrie: "Cu dragoste şi cu recunoştinţă veşnică, Grigore".

În omul cu cravată parcă a intrat dracul.
Îl prinde pe celălalt de nas şi-i ridică faţa:
"Ia, să-ţi mai văd ochişorii de rahat!", zice.
Apoi îl ia de-o ureche şi-l scutură de-i zboară basca din cap,
îi toarnă rachiu pe chelie şi i-o şterge cu şerveţelul boţit
şi iar îl scutură de ureche
şi-şi smulge un nasture de la haină, îl pune-n pahar
şi îl dă chelului să-l înghită, ca pe o aspirină.
"Lasă-l, domnu inginer, pe amărîtul ăla în plata Domnului!" - strigă chelnerul,
dar parcă a intrat dracul în domnu inginer:
"Tu ce te bagi, mă, e prietenul meu, cheluţul, şi fac ce vreau cu el!"
Îl prinde iar pe cheluţ de urechi şi-l scutură,
Apoi îl sărută apăsat pe gură,
apoi face un pas înapoi,
ca şi cum ar vrea să-l admire
şi-i dă un pumn în nas, cu toată puterea.
Plici! face capul cheluţului pe ciment.
"L-ai mîncat fript - zice chelnerul - l-ai mîncat fript, uite
cum îi bulbucă sîngele pe nas!"

Brusc,cheluţul e de trei săptămîni în sanatoriu, stă pe balcon
înfăşurat în pături din păr de cămilă, priveşte munţii înzăpeziţi,
îşi aprinde o ţigarertă "Maria Mancini" şi meditează:
"Trebuie să ne îmbrăcăm mereu în negru,
să avem relaţii sobre şi formaliste cu oamenii,
să cinstim viaţa şi moartea, da, da, viaţa şi moartea
şi progresul!"

În omul cu cravată parcă a intrat dracul:
rade cu palma de pe masă scrumiera, sticla cu vodcă, paharele,
scoate un briceag din buzunar şi strigă cu glas piţigăiat:
"Mă, io-s reîncarnarea lui Hegel şi a fraţilor Petreuş
într-o singură persoană, mă, nu vă puneţi cu mine!"
"Hegel, Hegel, Petreuş, da, da!
Hegel, Hegel, Petreuş!",
boscorodeşte bătrînul de la masa mea,
pe sub pălăria de fetru,
şi mă învăluie cu o privire albastră ca marea,
şi ridică halba şi mi-o trăzneşte în cap.
"Admirabil, absolut admirabil!", îl mai aud apoi de sub masă.

Aici sub masă e pace, te poţi ridica asemeni soarelui,
glorios deasupra zilei.
"Aici sub masă e casa noastră, zice sora mea, eu îmi aleg
perniţa cu flori roşii, tu perniţa cu flori albastre,
în colţul acesta îmi aranjez eu sobiţa, crăticioarele şi farfuriile,
lîngă sobiţă pun păpuşile, ursuleţul şi rochiţele,
tu îţi aranjezi în colţul tău grămada de lemne, securea,
grajdul cu bivolii, furca şi fînul şi carul de la bunicul,
aici lîngă piciorul mesei pui lădiţa cu ciocanul, cleştele şi cuiele.
Pe pătură, lîngă locul unde ziceam că e fereastra,
prindem cu acul iconiţa cu Sfînta Maria.
Acum tu ieşi de sub masă.
Ziceam că eu sînt foarte obosită şi fac de mîncare.
Tu vii de la cîrciumă beat.
Cîinele nu te latră că te ştie ca pe un cal breaz.
Intri în casă.
Scuipi pe jos.
Înjuri înjurături frumoase.
Arunci ţigara aprinsă, ţigara ‘ărăşeşti' în oala cu supa de găină.
Eu îţi zic: Beţivanule, nenorocitule, nu ţi-e ruşine,
că te văd şi te aud copiii cum scoţi gunoaie pe gură,
şi puţi ca porcu, precis ai făcut iar pe tine!
Acum tu te faci că-mi dai o palmă,
dar te răzgîndeşti.
Iei din găleţică o cană cu apă şi o bei pe nerăsuflate.
Te arunci îmbrăcat pe perniţa cu flori albastre şi sforăi cumplit.
Doamne, cu ce ţi-am greşit? zic eu
şi îmi iau copilaşii de mînă, păpuşa fetiţă şi
păpuşa băieţel şi mergem să dormim la mama.
Acum e dimineaţă, tu vii să ne cauţi.
A venit tata!
strigă copiii, adică păpuşile, în locul cărora strig eu,
tu te pui în genunchi de faţă cu toate păpuşile,
îţi ceri iertare şi zici că nu o să mai faci.
Eu te mîngîi pe chelie,
luăm copilaşii de mînă,
tu iei de mînă păpuşa fetiţă,
eu iau de mână păpuşa băieţel
şi ne întoarcem acasă.
Peste două săptămîni ne jucăm din nou.
Acum nu mă mai joc,
‘ciurcu-mă nu mă mai joc,
trag o linie de foc!',
că tu înjuri şi scuipi şi sforăi
de parcă ai fi un beţiv adevărat,
şi mă duc să te spun la mama!"

Acum nu mai stă nimeni pe scaune,
căci scaunele zboară din perete-n perete,
şi sticle dulci şi firave pahare ca pulpa de adolescentă, zboară
în stoluri lungi şi ciripesc, şi pleoscăie ca peştii,
şi gemete şi bufnituri şi oftaturi se-aud de parcă
un zeu şi o zeiţă ar face dragoste-n grădini îndepărtate.
Şi toţi dansează peste cioburi, doi şi cu doi şi-n grupuri,
şi-n mijloc domnul inginer şi chelnerul desculţ la un picior, se pupă. Şi zice
chelnerul: "Ai mînă grea!". Şi
zice inginerul: "Dar şi tu, pocneşti cu competenţă amăsurată!
Dau eu un rînd!"
Şi dansul încetează.

Acum ei nu se mai cunosc,
căci dintr-o dată sunt cu mult mai tineri
şi apoi oraşul în care beau e atît de neînsemnat
că din greşeală a fost înscris pe harta altei ţări,
ţară, la rîndul ei, atât de neînsemnată
încît geoagrafii au înscris-o pe harta unui continent aiurea
unde-au găsit un loc mai liber pe un fir de apă
ceva mai depărtat de ţările din preajmă.


"Pss, pss!", sub masa de alături
cheluţul se şterge pe faţă cu mîneca de sîngele închegat.
"Pss, pss!" şi îmi zîmbeşte fericit şi-mi trage cu ochiul.
Cu ochiul stîng, o dată.
Cu ochiul drept, o dată.
...

Vai săracii, vai săracii alcoolici,
cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!
Dar mai ales, mai ales dimineaţa cînd merg clătinîndu-se pe lîngă ziduri
şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere
scrise de un şcolar stîngaci.


Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cîrciună,
căci pentru El e uşor, ca pentru un copil
ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi
numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,
de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure
le sare cîrciuma în faţă şi se opreşte pe loc.
Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi
şi transpiră cumplit de atîta fericire.


Şi pînă la amiază oraşu-i ca purpura.
Pînă la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,
de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.
Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,
aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă cu o caldă responsabilitate
şi dacă se mai bîlbîie şi se mai poticnesc
nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,
ci pentru că inspiraţi de tinereţe
ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.


Dar, Dumnezeu, îmarea Lui Bunătate, nu se opreşte aici.
Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului
şi îi invită pe alcoolici să privească.
(O, unde s-a mai pomenit atâta fericire pe capul unui singur om!)
Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă decît un petec de iarbă,
tot e ceva peste fire.
Pînă cînd se scoală unul şi strică totul. Şi zice:
"În curînd, în curînd va veni seara,
atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!"
Atunci unul după altul se scoală de la mese,
îşi şterg buzele umede cu batista,
şi le este foarte, foarte ruşine
...

Eo noapte feerică.
Luna tremură galbenă şi rotundă în pahar.
Îmi bag degetul în pahar.
Apoi îmi bag mîna pînă la cot în pahar.
Apoi îmi bag mîna pînă la umăr în pahar.
Vodca e rece ca gheaţa.
Pe fundul paharului este o lespede mare de piatră.
Mai sunt frunze moarte şi rădăcini negre.
Mai este o cizmă de cauciuc spartă.
Pe fundul paharului mai este o sobă ruginită.
Îmi bag capul în pahar.
Vodca e rece ca gheaţa.
Deschid ochii în pahar.
În pahar văd bine şi fără ochelari.
Zic: "Totu-i vis şi armonie".
Lespedea de piatră este albă cu vinişoare roşii.
Acum văd dihania.
Ao aud cum toarce molcom, ca o pisică.
Îi văd picioarele albastre.
Îi văd coada grozavă ieşind de sub lespedea de piatră.
Lîngă lespedea de piatră curge un izvoraş limpede.
El susură cristalin peste pietricele.
În jurul lui iarba e veşnic verde.
În iarbă cresc flori gingaşe.
În izvoraş înoată copii mici cît păpuşile.
Ei înoată cu mişcări uluitor de iuţi.
Ei înotă îmbrăcaţi în rochiţe şi cămăşuţe şi pantalonaşi în culori vesele.
Sunt îngeraşii de pahar.
Îngeraşii de pahar nu muşcă şi nu fac rău nimănui.
Îmi vine să vomit de milă, îmi vine să vomit de tristeţe.
Îmi vine să vomit gîndind că aş putea să înghit un îngeraş de pahar.
Îmi vine să plîng la gîndul că el ar fi, brusc, foarte singur.
Să plîng la gîndul că el ar plînge toată noaptea cu sughiţuri în mine.
Să plîng la gîndul că el ar putea cînta în mine cîntece de la grădiniţă.
El ar putea cînta, cu o voce subţirică, "Vine, vine primăvara!".
Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei cobor spre fundul paharului.
Acolo e o lespede de piatră cu vinişoare roşii.
Acum stau lungit pe lespedea de piatră cu vinişoare roşii.
Departe, în pahar, latră un cîine.
E toamnă.
E ziua eclipsei.
Luna rotundă şi galbenă tremură în pahar.
Printr-un ciob de sticlă afumată cu lumînarea văd cum un muscoi negru trece
peste bec.
Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei îi trag capul de sub piatră.
Spinarea ei grozavă şerpuieşte ca trenul printre munţi.
Cu unghiile trag locomotiva dihaniei de sub lespedea de piatră.
Îngeraşii de pahar se prind de mînuţe şi, cuminţi, dansează în cerc.
Îngeraşii de pahar dansează şi cîntă în jurul nostru.
"Totu-i vis şi armonie".
Dihania are un ochi al mamei şi un ochi al tatii.
În pahar văd bine şi fără ochelari.
Citesc în ochiul mamei: "Măi, copile, cînd o să-ţi bagi tu minţile în cap?".
Citesc în ochiul tatii: "Măi, copile, cînd o să-ţi bagi tu minţile în cap?".
Paharul se strînge ca un cerc de fier în jurul frunţii mele.
Doare.
Capul mi se loveşte de pereţi: unu, doi, unu, doi.
Îngeraşul de pahar, de durere,plînge cu sughiţuri.
Îngeraşul de pahar cîntă în mine cu o voce subţirică: "Vine, vine primăvara!".
"Totu-i vis şi armonie".
...

"Aici la dumneavoastră se plînge şi se fumează mi-nu-nat!"
i-am zis barmanului, căci adeseori, la masa de lîngă fereastră
tîrziu în noapte am suspinat,
gîndindu-mă că tu eşti departe, departe dragostea mea,
şi că nu o să te mai văd niciodată.

Iar acesta, "faţă unsă cu ulei ca un lacăt de fier",
gâfâia şi sufla în pahar ca să-l aburească:
"Domnule, am fi onoraţi să plîngeţi la noi,
am fi onoraţi să fumaţi! Şi ca să plîngem împreună,
în cinstea dumneavoastră îmi trag două palme!
În cinstea dumneavoastră îmi mai dau încă una!
Oricum, în cultura română se plînge prea mult,
căci, cu voia dumneavoastră, sîntem un popor de plîngăcioşi!"
Şi a apus blînd capul lui de îngeraş bătrîn între pahare -
lună între dealuri ninse.

Iar cîrciuma plină ochi: trei-patru bărbaţi la o masă,
cocoşaţi ca bursucii peste scrumiere.
(Feţe strîmbe de durere
şi tăcute ca în vis).

Apoi a fost miezul nopţii, apoi a trecut de miezul nopţii
şi cocoaşele au început să le tremure în spate, să urce şi să coboare,
de parcă fiecare avea o curcă sub haină
cu ghearele înfipte-ntre coaste. Iar barmanul umbla printre mese cîntînd:
"Dar eu cum să te uit, cum să te uit, cum să te uit
cînd sărutarea ta este atît de dulce!"
Atunci pe sub gulere curcile şi-au scos capul, ca şerpii,
steaguri cu ciucuri roşii lîngă fiecare ureche, steaguri hîde, steaguri cu cioc,
şi vaietele treceau ca cerşetorii de la o masă la alta:
"Glu-glu-glu, Maria, de ce m-ai părăsit?
Glu-glu-glu, Maria, de ce m-ai înşelat tu pe mine?
Glu-glu-glu, Maria, pentru tine am înfundat puşcăria!
Glu-glu-glu, Maria, ce mă fac eu cu cinci copii?"

Şi fiecare masă
era ca o casă
cu trei-patru hornuri fumegînd,
şi noi beam cu coatele pe acoperiş.

Iar sub tavan, scîrţîind,
pe un ghem sur ventilatorul ne depăna plămînii.

Lacrimi şi scrum în scrumiere, apă neagră.

Şi cum stam aşa cu faţa la perete
am început să rîd.
Şi-am arătat cu degetul în sus şi am zis:
"Au încetat lucrările! Au încetat toate lucrările!"
Şi ieşind în stradă am privit cerul:
şi cerul era ca un şantier părăsit în grabă la venirea iernii.
...