Ca Un Vitraliu Poem by Dorina Neculce

ne priveam foarte rar

, , și iară ne vom ferici, ,
i-am zis bărbatului de plumb
legănându-mi în zare simțirile
spălam zorii cu umbra mea apoasă
mă târam pe sub zidul castelului părăsit
de la o vreme
ne priveam foarte foarte rar
într-un anume fel
cu pleoapele despicate
ne urmărea lumina îmbolnăvită
de singurătăți maligne
, , o voi putea închide, spuneai tu,
-inima ta- la picioarele mele obrazul
tău mat cu însemne
îmi va cere cândva iertare, , și
eu supărător de sticloasă
cu genele îngenunchiate
spre ne-voia-ți mă decoloram
ca un vitraliu în limbă de noapte
, , te voi putea închide, , tot repetai tu
cutremurându-ți pletele de plumb