Ceasul Lumii Poem by Dorina Neculce

sufletele noastre se scurg alene

peste porțile înserării se lipesc de pereții reci

ai cerului unde nu se odihnește nimeni

niciodată


Omul stătea cu spatele rezemat

și simțea cum îi cresc rădăcinile în sarcofagul

încăpător pulberea de trup primenea pasărea de ceară

intrată fără de știință pe sub coastă


și trage cu sete fumul înecăcios care îi taie calea

în linii măiestre


(nu sta pe gândurile tale

ca pe o movilă mișcătoare omule de lut)


brusc lumânarea își arata limba ascuțită

parcă vorbea despre proorocii mincinoși care or să vină

cu funii groase gata împletite într-o singură noapte

în care or să ne șteargă stelele cu degetele lor umezite

în sângele proaspăt ne vor spune adevăruri alterate



pe umerașul modern atârna cămașa însângerată

în dreptul coastei tribunii își cos durerile cu firele de foc

exact acolo unde a bătut ultima dată

Ceasul Lumii


haine cernite îmbracă îngerii în ceruri

atârnă ghirlande din flori albe la ferestre

și își înfundă urechile cu dopuri de lemn

să nu mai audă cum scrâșnește cuiul pierdut

flămând adânc în carnea care a fost

și încă e

a noastră