Gustul Rece Al Vieţii Poem by Rodrig Andrisan

Iarba era înaltă,
iar în aer plutea
o aromă plăcută de flori de cîmp.
Întreaga vegetaţie răspîndea un iz pătrunzător,
în timp ce vîntul adia uşor,
aducînd cu sine parfumul proaspăt al iubirii.
Natura îmi cerea iertare cu glasu-i nevinovat,
spunînd că altădată nu mai face
aşa o lume greşită din multe puncte de simţire.
Mă prăvăleam în viaţă alături de ea,
iar copacii de pe margini,
ce păreau a-şi îndeplini cu conştiinciozitate
datoria de străjeri,
rămîneau credincioşi pădurii ce începea
ceva mai departe.
Timpul se cam plictisise de atîta plimbare.
Se oprise să se odihnească
pe un ciot de mesteacăn
şi se scobea între dinţi.
În acel moment,
văzduhul fu trăznit de un ţipăt scurt,
galaxia îşi dăduse sutienul jos,
comprimînd totul
în ample distorsiuni cerebrale.