Cum Am Căpătat Inimă Poem by Rodrig Andrisan

La început nu mă găseam şi simţeam şontîc.
Nu găsesc rimă la şontîc.
Cînd spuneam cîte ceva,
o făceam pentru că nimeni nu ştia
unde se duc cuvintele după ce le rostim.
Nu mă ursise nimeni la încarnare,
mă născusem aşa... pur şi mai mult simplu.
Stăteam pe ţărm,
ascultînd marea şi scîncetul de orfan al valului,
fixînd nimicul ce plutea undeva la orizont.
Zîne nu mai erau.
Dacă voiam să pictez cerul,
trebuia să stau pe puţin o epocă a bronzului
şi să-mi ascult percuţia sferelor de cuarţ.
De-abia atunci puteam pune o brumă de balsam
pe un cuvînt fără trup.
Din nisipul cristalizat pe coapse,
îmi ciopleam alter ego-uri şi îmbătrîneam,
conjugînd verbul a fi la toate timpurile.
Dacă în magherniţa plină de igrasie a pieptului meu
a fost instalată zilele trecute o inimă,
este pentru că am avut voinţa
să mă mai nasc odată,
de data aceasta,
în miros de ocean proaspăt cosit.