În Valurile Zării Poem by Dorina Neculce

Albastru este muntele scăldat în ochii mării
și fluturele viu din piept s-a răzvrătit,
îmi zboară-n valurile zării.
Mi se amestecă în gând
puzderia de îngeri de hârtie,
veșmânt fără hotar,
mă caută în foi de vesnicie.
Tu, veșnicie arămită,
cu palmele asprite,
mă înveți ce e durerea tăcerii răstignită.
Și spui: amestecă-ți durerea în cupe sidefii
de lăcrămioară, culege-mi miile de nostalgii,
topește-le în prag de primăvară.
Și tac...și taci...
în zile dalbe mă îmbraci.
Dar poți să mai și dori,
pe fruntea zorilor nemuritori.
Și uneori să îngenunchezi,
în somnul de centauri să veghezi.
Chiar după moarte poți striga,
s-alungi gorgonele din calea ta.
Și nu și da.
Din când în când mai poți să mori,
să-ți răsădească noaptea, la răscruce, multe flori.
Eu mă strecor uşor a cald pe lângă anotimpuri,
tușind a viață și a moarte, în răstimpuri.